DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Alegerile din Italia – o înfrângere pentru stânga, o șansă pentru viitor

Autor: Redacția

Recentele alegeri din Italia pot fi înțelese decât dacă dispunem de un minim de cunoștințe despre trecutul recent al Italiei. Cu siguranță nu ne putem bucura de victoria Giorgiei Meloni. Totuși, ea nu reprezintă o deviere “fascistă”, precum este reprezentată în mod simplist de către unele platforme media liberale. Ea este liderul unui partid politic care, deși are un trecut întortocheat, își are originile în Partidul Național Fascist al lui Benito Mussolini. Mai mult, ea îl admiră în mod deschis pe Giorgio Almirante (1914-1988), care a activat în guvernul marionetă al lui Mussolini, susținut de Germania, în perioada 1943-1945. Mai târziu, acesta a fondat partidul neofascist Mișcarea Socială Italiană. Totuși, aceste informații nu sunt suficiente pentru a concluziona că Meloni este o “fascistă”. Ea este o politiciană conservatoare, reacționară, rasistă, populistă și homofobă de dreapta, de genul lui Donald Trump sau Viktor Orbán. Examinând temeinic peisajul politic global actual, de fapt, ea nu pare atât de excepțională pe cât ar vrea unii să ne facă să credem.

Cum a câștigat? Și cum a crescut atât de dramatic în popularitate, de la 4% din voturi în 2018 la 26%? Răspunsul trebuie căutat în istoria guvernului precedent, condus de Mario Draghi, care a început în februarie 2021. Draghi a fost un fel de bancher-dictator care a ajuns la putere într-un mod dubios din punct de vedere democratic, deoarece nu a fost ales de alegătorii italieni. Numirea sa în funcția de prim-ministru a fost justificată prin situația economică excepțional de proastă determinată de pandemie, care avea nevoie de un “tip dur” pentru a o remedia (cititorii ar trebui să rețină, totuși, că politica italiană este adesea plină de această retorică “excepționalistă”). Cu alte cuvinte, sarcina sa a fost să “stabilizeze” economia italiană pentru a salva lumea afacerilor, în detrimentul angajaților italieni care și-au văzut nivelul de trai înrăutățindu-se progresiv de la începutul pandemiei (este suficient să ne gândim că în 2022 șomajul a crescut cu 21% față de 2021). De exemplu, Draghi a aprobat rapid o reformă dăunătoare a sistemului de pensii, prin care a mărit vârsta de pensionare.

Guvernul lui Draghi a fost susținut de aproape toate partidele din parlamentul italian, inclusiv de PD (Partito Democratico, un partid similar în unele privințe cu Partidul Democrat din SUA).

Giorgia Meloni, o politiciană de dreapta care reprezintă o versiune italiană a lui Marie Le Pen, este principalul câștigător al acestor alegeri. Partidul Giorgiei Meloni, Frații Italiei, a fost singurul partid din parlamentul italian care a rămas în afara coaliției Draghi. Această mișcare demonstrează istețimea politică a Giorgiei Meloni. Probabil ea și-a imaginat că politicile anti-muncă ale lui Draghi îi va amărî pe mulți muncitori italieni care, văzând că nivelul este continuă scădere al acestora ar fi fost gata să voteze pentru oricine care pare să se opună dictatorului-bancher, indiferent de faptul că aceasta ar fi inconsecvent și ipocrit. Iar în cazul Meloni ipocrizia este evidentă. La un moment dat ea a votat pentru reducerea bugetului educației publice cu opt miliarde de euro și a susținut o reformă foarte nepopulară a sistemului de pensii. De asemenea este puțin probabil ca, odată ajunsă la putere, ea să aplice politici mult diferite de cele ale lui Draghi. Mai mult, când Draghi a ajuns la putere, ea a declarat deschis și onest că opoziția ei va fi “loială”, adică pur simbolică. Totuși, această opoziție pur simbolică, împreună cu o personalitate convingătoare și o strategie inteligentă de social media, i-a adus un rezultat electoral spectaculos.

Ascensiunea amețitoare a lui Meloni corespunde, bineînțeles, căderii dramatice a altor actori politici importanți din Italia. În aceste alegeri, PD a obținut cel mai slab rezultat de la înființarea sa în 2007. Din păcate, acest partid “post-ideologic”, care a acționat întotdeauna împotriva intereselor migranților și ale muncitorilor italieni, reprezintă “stânga” din parlamentul italian (aici, ghilimelele sunt cu adevărat necesare). În concordanță cu o tendință globală explicată de Thomas Picketty într-o carte recentă, PD a devenit un fel de “partid al profesorilor”, adică un partid elitist susținut de cel mai educat și mai bogat segment al populației. E de mirare de ce PD încă mai obține atâtea voturi. Probabil (aceasta este o presupunere, deoarece, din câte știu eu, nu există niciun sondaj sistemic pe această temă), PD este susținut în principal de persoanele în vârstă care sunt nostalgice după Enrico Berlinguer, secretarul adulat al Partidului Comunist Italian (PCI) între 1972 și 1984 (foști membri ai PCI au fondat ulterior PD). Evident, nu poți construi un program politic pe nostalgie. În plus, PD a virat foarte mult spre dreapta în multe chestiuni, relativ la pozițiile lui Berlinguer, în special în ceea ce privește protecția drepturilor angajaților.

Din punct de vedere retoric, Meloni ar putea părea o cotitură bruscă spre dreapta. Cu toate acestea, cifrele arată că nu există o alunecare radicală spre dreapta în opinia publică italiană. Rezultatul comun al tuturor partidelor principale de dreapta din Italia (cel al lui Meloni, Liga Nordului a lui Matteo Salvini și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi) se abate puțin de la rezultatele din trecut. Mulți dintre alegătorii ei provin din aceeași bază. Diferența constă în faptul că aceștia au văzut-o ca fiind mai atractivă și mai fiabilă din punct de vedere politic decât pe adversarii ei conservatori, în loc să o considere fundamental diferită. Cu siguranță, atât Silvio Berlusconi, cât și Matteo Salvini au avut de suferit din cauza sprijinului lor pentru bancherul-dictator. Mișcarea Cinci Stele (un partid populist fondat de comediantul milionar Beppe Grillo cu ajutorul unei companii profesioniste de marketing) și PD au suferit din același motiv.

Probabil că și Războiul din Ucraina a contribuit la creșterea partidului lui Meloni, care s-a adăugat la criza pandemică deja devastatoare și la efectele încă persistente ale crizei financiare din 2008-2009. Rusia și Ucraina sunt țări îndepărtate, iar mulți italieni știu foarte puțin sau deloc despre ele. Cu toate acestea, ei înțeleg vag că războiul în curs de desfășurare va avea consecințe economice grave și că italienii cei mai săraci sunt cei care vor fi cei mai afectați. În afară de riscul creșterii vertiginoase a șomajului, în această iarnă mulți europeni ar putea avea probleme serioase în a-și încălzi locuințele. Mulți alegători au crezut, pe bună dreptate, că Mario Draghi nu le va oferi nicio soluție bună. Cu toate acestea, este foarte probabil că ei vor fi dezamăgiți dacă vor crede că Giorgia Meloni va acționa foarte diferit.

La ce ne putem aștepta de la guvernul Giorgia Meloni? Având în vedere convingerile sale rasiste și homofobe declarate, comunitatea LGBTQ+ și mai ales migranții vor fi principalele ținte ale retoricii și acțiunilor sale politice. Din nou, acest lucru nu este o surpriză. Migranții care trăiesc în Italia sunt obișnuiți să fie tratați drept țapi ispășitori pentru tot felul de lucruri. În ultimele decenii, ei au fost victimele unor legi din ce în ce mai discriminatorii și mai represive, care au fost aprobate de toate partidele din parlamentul italian, legi care nu cruță nici măcar străinii căsătoriți cu cetățeni italieni.

Alegerea Giorgiei Meloni demonstrează atât continuarea îndelungată a virajului spre dreapta a politicii italiene, cât și dezamăgirea tot mai mare a italienilor față de politica instituțională. Prezența la vot la aceste alegeri a fost excepțional de scăzută, puțin peste 60%, fiind cea mai scăzută prezență la vot din istoria Italiei. Acest lucru este ușor atât de înțeles și este nesurprinzător. După decenii de intoxicare “post-ideologică”, mulți italieni (și aici sunt incluși și mulți oameni din clasa muncitoare) chiar nu știu cu cine ar trebui să voteze. Ei văd doar că primesc mai mult sau mai puțin aceeași ciorbă, indiferent de partidul parlamentar: înrăutățirea nivelului de trai, reduceri ale cheltuielilor publice, un sistem de sănătate care nu mai este gratuit, precaritate, șomaj și creșterea vârstei de pensionare.

Este de asemenea notabil faptul că aceste alegeri extraordinare au fost anunțate în grabă abia la sfârșitul lunii iulie. Acest lucru a însemnat că partidele au avut la dispoziție doar aproximativ două luni pentru a strânge semnăturile necesare și pentru a organiza și desfășura o campanie electorală. O mare parte din această muncă a trebuit să fie efectuată în august. August este o lună moartă în Italia, deoarece majoritatea oamenilor sunt în vacanță. Chiar și unele dintre birourile responsabile de alegeri erau închise. În mod evident, această situație nu a permis multor partide mici de stânga să candideze la alegeri. Și, în general, graba alegerilor a însemnat că mulți alegători nu au avut suficient timp pentru a-și forma o opinie în mod corespunzător. Mulți au ales să rămână acasă. Dacă alegerile sunt adesea o farsă, acestea din septembrie au fost una deosebit de scandaloasă. În mod paradoxal, partidele Liga Nordului, Forza Italia și Mișcarea Cinci Stele au fost penalizate drastic, chiar dacă criza guvernamentală care a dus la aceste alegeri a fost provocată de ele însele.

În această situație dificilă, ar fi ușor pentru stânga italiană să cadă în disperare sau chiar în defetism. Acest lucru ar reprezenta cea mai mare greșeală. În 1937 (adică într-o epocă în care Hitler și Stalin erau la putere și lumea era în pragul unui război total), Lev Troțki a scris:

Epoca reacționară precum cea de astăzi nu numai că dezintegrează și slăbește clasa muncitoare și izolează avangarda ei, dar scade și nivelul ideologic general al mișcării și aruncă gândirea politică înapoi la stadii de mult depășite. În aceste condiții sarcina avangardei este, înainte de toate, să nu se lase purtată de curentul înapoiat: ea trebuie să înoate împotriva curentului. Dacă un raport de forțe nefavorabil o împiedică să mențină pozițiile politice pe care le-a câștigat, ea trebuie cel puțin să-și păstreze pozițiile ideologice, deoarece în ele se exprimă experiența dobândită la un preț înalt. Proștii vor considera această politică ca fiind “de sectă”.

Un exemplu pozitiv pe care l-am văzut în ultimele decenii a fost dezvoltarea sindacati di base, mici sindicate radicale care reunesc angajați din sectoare precum logistică și agricultură. Marea majoritate a membrilor lor sunt migranți. Într-adevăr, acesta a fost un exemplu extraordinar de solidaritate internaționalistă și interetnică: italieni radicali cu experiență politică și sindicală au reușit să mobilizeze mulți lucrători migranți. Adunând experiență, unii dintre ei devin ei înșiși lideri de sindicat și pot acționa în mod autonom. Acest rezultat este extraordinar, deoarece a fost obținut de migranți, care sunt adesea considerați victime fricoase, incapabile de orice acțiune politică autonomă. Această alianță a italienilor și a migranților arată că, prin mobilizare politică, muncitorii se pot uni pentru a-și apăra interesele comune, chiar dacă, urmând “fluxul” ideologic al vremii, se presupune că ar trebui să se lupte între ei într-un război vătămător între săraci.

În prezent, parlamentul italian a devenit în mod simbolic o ladă de gunoi politică, în care multe partide politice controversate se hamăie obscen între ele pentru a aproba, în cele din urmă, aproximativ aceleași legi.

Situația italiană este, în realitate, perfect coerentă cu tendința globală a democrațiilor occidentale care au devenit în mare parte sisteme competitive cu un singur partid, pentru a folosi expresia unui regretat istoric italian al ideilor. Angajații italieni, de acum înainte, nu trebuie să își facă iluzii. Nu va veni nicio măsură ce le-ar ușura viața de la niciun partid parlamentar.

Prin urmare, cei care doresc să se angajeze în acțiuni politice vor trebui să se organizeze în afara parlamentului. Italia are o istorie îndelungată de activitate politică extraparlamentară și tocmai această istorie ar trebui să fie sursa de inspirație pentru italienii preocupați. În prezent, forțele autentice de stânga de opoziție din Italia sunt slabe și divizate. Să se unească și să lupte împreună pentru supraviețuire nu va fi o sarcină ușoară și nici rapidă. Dimpotrivă, va fi lungă, dificilă, periculoasă și ingrată. Apelul marxistului italian Antonio Gramsci (1891-1937) la “pesimismul rațiunii, optimismul voinței” nu a fost niciodată mai relevant.


Dr. Marco Gabbas este un istoric contemporan italian. El se ocupă de istoria politică a secolului XX și a trăit și lucrat o pieroadă îndelungată de timp în Ungaria și Rusia.

Articolul a apărut cu titlul The Italian Elections. A Defeat for the Left, a Chance for the Future pe platforma LeftEast și a fost tradus de Cristian Velixar. 
Traducerea a forst realizată în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Lasa un comentariu