VOLODYMYR ISHCHENKO ȘI OLEG ZHURAVLEV
În țările post-sovietice revoluțiile au fost numeroase. Totuși, spre deosebire de exemplele revoluționare clasice, acestea au fost remarcabil de consistente în eșecul de a stabili o ordine politică mai stabilă și de a crea state autonome față de influența clientelismului. Liderii și partidele postrevoluționare fie au pierdut rapid puterea, fie au întâmpinat dificultăți semnificative în ceea ce privește propria realegere la următoarele scrutine. Schimbările instituționale și structurale au avut în continuare un caracter limitat. În aceste țări a devenit un lucru obișnuit să se considere că aceste revoluții sunt doar un nou ciclu de circulație a elitelor şi că în fond „nu schimbă nimic”. Cum putem explica acest model de revoluții frecvente, dar ineficiente?
Noi susținem că revoluțiile post-sovietice au fost răspunsuri la o criză severă a reprezentării politice. Manifestarea acestor revoluții nu a făcut decât să reproducă și să intensifice criza reprezentării politice, lucru care explică frecvența lor.[i] Astfel, revoluțiile post-sovietice sunt revoluții deficitare, în care protestele de masă, pe scară largă, se combină cu aspirații revoluționare, retorică și repertorii de acțiune colectivă cu revendicări doar vag articulate, structuri de mobilizare laxe și o conducere slabă și dispersată. Ele generează o resursă simbolică de legitimitate revoluționară pentru care diverși agenți politici pot concura și pe care o pot deturna. Cu toate acestea, cei din urmă nu stabilesc instituții stabile ale reprezentativității politice. Exemplificăm acest argument prin intermediul revoltei Euromaidan din Ucraina – cea mai longevivă, mai amplă și mai violentă revoluție din regiunea post-sovietică, care, însă, este deficitară.
Criza post-sovietică și soluțiile deficitare
Revoluțiile au devenit ceva obișnuit în multe țări post-sovietice. În ultimii 15 ani, în Kârgâzstan au avut loc trei revoluții. Au avut loc revoluții în Georgia în 2003 și în Armenia în 2018. Protestele au dus la o schimbare de guvern în Moldova în 2009 și 2015. Deși, în cele din urmă nu au reușit să-i conteste pe cei din funcție, mobilizări similare cu aspirații revoluționare s-au desfășurat de mai multe ori în Rusia și Belarus. În Ucraina au avut loc trei revoluții pe parcursul unei singure generații: „Revoluția de pe granit” din 1990, „Revoluția portocalie” din 2004 și Euromaidanul sau „Revoluția demnității”, din 2014.
Euromaidanul a avut loc în contextul valului global de proteste din anii 2000, care a inclus, printre altele, diverse „mișcări ale spațiilor publice” din statele occidentale, precum Occupy Wall Street, cât și revoluțiile și mobilizările masive de protest din Sudul global, cum ar fi „Primăvara arabă”. În contexte locale diferite, acestea reprezintă răspunsuri la blocarea spațiului politic de către regimurile neoliberal-tehnocratice sau autoritar-patronale, care suferă de probleme de fond similare în ceea ce privește criza de reprezentare politică.
Criza de reprezentare constă în capacitatea tot mai redusă a elitelor conducătoare de a pretinde cu succes că reprezintă interesele unor grupuri sociale mai largi și, cu atât mai puțin, ale întregii națiuni.
Criza se manifestă prin scăderea încrederii și a participării în instituțiile democrației reprezentative (cum ar fi alegerile), prin scăderea numărului de membri ai partidelor politice și ai organizațiilor societății civile și prin detașarea tot mai mare a maselor populare de elitele politice tradiționale, percepute ca fiind „la fel de corupte„. Consecințele crizei de reprezentare sunt: votul pentru partide sau lideri anti-sistem, participarea tot mai mare la politică în moduri care evită instituțiile de reprezentare (cum ar fi mobilizarea de protest) sau refugiul din politică în viața privată.
Procesele macrostructurale care stau la baza crizei actuale a reprezentării politice se datorează, printre altele, creșterii inegalității, diminuării rolului clivajelor tradiționale în politică și erodării coeziunii grupurilor sociale de la virajul neoliberal mai larg din anii 1970. În plus, criza economică globală din 2008 a fost un factor declanșator crucial pentru valul global de proteste în curs de desfășurare. Cu toate acestea, criza de reprezentare post-sovietică a fost mai gravă, încă de la început, din mai multe motive.
În primul rând, formarea elitelor post-sovietice a avut loc pe parcursul procesului unei privatizări extraordinar de rapide și arbitrare a proprietății de stat, combinată cu de-modernizarea. Ca urmare, în toate societățile post-sovietice nașterea noii elite a fost lipsită de orice sursă ideologică, tradițională sau religioasă de legitimitate populară. Aceste elite până în prezent sunt percepute pe scară largă ca fiind hoațe și corupte.
În al doilea rând, proiectele de edificare a națiunii (dacă nu au fost susținute de integrarea în UE) au fost slabe și, de obicei, nu au umplut golurile formate de prăbușirea proiectului de modernitate sovietică (uneori resimțite ca o scindare a identității naționale, cum ar fi faimosul clivaj regional Est-Vest din Ucraina, acestea au subminat „implicit” reprezentarea la nivel național).
În al treilea rând, partidele politice de elită nu s-au putut baza pe alte tradiții de partid decât Partidul Comunist brejnevist al Uniunii Sovietice. Prin urmare, ele au reprodus și exacerbat unele dintre cele mai proaste caracteristici ale acestuia: paternalism, ideologie lipsită de sens, oportunism și o mobilizare redusă a activiștilor.
În al patrulea rând, relațiile de reprezentare politică au fost subminate pe partea „socială” a conexiunii prin slăbirea organizațiilor de reprezentare colectivă care au fost împinse în sfera informală în perioada sovietică târzie. Acestea au fost erodate și mai mult pe parcursul dezintegrării sociale și economice care a urmat.
Gravitatea crizei de reprezentare a dus la o încredere scăzută în autorități și în partide politice, la un sprijin scăzut pentru democrație, la societăți civile restrânse, la respingerea ideologiilor articulate și la mobilizări electorale și de protest relativ mari. Acestea din urmă, însă, au avut o natură „reactivă”, vizându-i în primul rând pe cei din funcție, și au avut tendința de a nu se descurca să formuleze alternative pozitive și de succes.
În majoritatea statelor post-sovietice, conducătorii autoritari paternaliști, precum președintele rus Vladimir Putin sau președintele belarus Aleksandr Lukashenko, ar putea oferi o soluție conservatoare la criza de reprezentare. Aceștia au combinat o ofertă de stabilitate pe fondul dezintegrării post-sovietice cu majoritățile electorale, echilibrând în același timp anumite interese și reprimând alte grupuri de elită. Cu toate acestea, soluția a fost deficitară și a conservat pur și simplu criza de reprezentare – așa cum reiese din problemele persistente legate de manevrele de succesiune controlate, care sunt adesea însoțite de mobilizarea opoziției în momentul vulnerabilității unui președinte în exercițiu. Revoluțiile post-sovietice înfățișează o altă soluție deficitară. Încercând să răspundă la criza de reprezentare, ele reproduc și intensifică însăși criza.
Mai jos arătăm modul în care Euromaidanul a răspuns la problemele cheie care subminează reprezentarea politică în Ucraina post-sovietică – o divizare a identității naționale și slăbirea atât a componentelor sociale, cât și politice ale relațiilor de reprezentare politică. În cele din urmă, aceste probleme au fost exacerbate din cauza slabei articulări a intereselor grupurilor sociale și a structurilor slabe de mobilizare și de conducere[ii].
Despre modul în care Euromaidanul a reprodus și intensificat criza de reprezentare…
Numeroase voci au susținut că Euromaidanul a unit în sfârșit regiunile și grupurile etnolingvistice din Ucraina într-un proiect de națiune inclusiv din punct de vedere civic. Cu toate acestea, așa cum am demonstrat mai devreme, naționalismul civic al Euromaidanului a fost specific. Natura plină de evenimente a naționalismului Euromaidanului l-a făcut, pe de o parte, nu inclusiv, ci exclusivist și, pe de altă parte, a făcut ca efectele sale să fie volatile. Naționalismul Euromaidan i-a exclus pe cei care nu au îmbrățișat evenimentul revoluționar. Acest lucru s-a întâmplat deoarece activiștii Euromaidanului au susținut că națiunea devenise deja unită prin intermediul evenimentului Euromaidanului și prin intermediul protestelor din diferite regiuni ale Ucrainei, chiar dacă acestea nu reprezentau neapărat opiniile majoritare cu privire la sprijinul pentru Euromaidan în regiunile din sud și est.
Acest lucru a contribuit la înstrăinarea acelor mulți ucraineni care au rămas sceptici[iii] cu privire la Euromaidan și la susținerea limitată sau temporară a schimbărilor post-Euromaidan determinate de naționalism și la susținerea limitată a tendințelor similare de polarizare națională. În loc să recunoască și să articuleze diferențele politice și culturale legitime care trebuie negociate și depășite în cadrul unui proiect reprezentativ de construire a națiunii, Euromaidanul a demonstrat un proces „invers”. Acesta a proclamat unitatea națională „implicită”, care, pe parcursul evenimentelor, și-a pierdut universalitatea și a început să reproducă și să intensifice aceleași diviziuni care au subminat reprezentarea politică la nivel național în Ucraina post-sovietică.
Numeroase voci au afirmat că Euromaidanul a dat un impuls societății civile din Ucraina. Într-adevăr, acesta a întărit organizațiile (neo)liberale și naționaliste care vorbesc de obicei în numele „societății civile ucrainene”.
Cu toate acestea Euromaidanul nu a extins în mod semnificativ implicarea societății civile și nu a contribuit la o mai puternică articulare și organizare a intereselor corporatiste sau a grupurilor sociale în spațiul public ucrainean. În același timp, Euromaidanul a amplificat așteptările postrevoluționare privind progresul social. Chiar dacă protestatarii „obișnuiți” ai Euromaidanului au aspirat la schimbări sociale, aceștia nu au reușit să își articuleze interesele specifice, deoarece au crezut că „alegerea europeană” includea în mod implicit „totul” (salarii și pensii mai mari, locuri decente de muncă și o educație mai bună, etc.), în același mod în care Euromaidanul ar fi unit națiunea prin însăși apariția sa. În ciuda diversității participanților din diverse grupuri sociale, Euromaidanul a reprodus societatea civilă restrânsă.
Marea majoritate a protestatarilor din Piața Independenței din Kiev nu erau nici membri de partid și nici nu erau mobilizați de vreo organizație politică sau civică. Chiar și acele organizații care s-au format în jurul identităților de grup social, cum ar fi cele studențești sau ale veteranilor războiului sovietic din Afganistan, nu au articulat interesele grupurilor respective. Luate împreună, numărul de membri ai organizațiilor societății civile nu a crescut prea mult după Euromaidan.
Creșterea masivă a voluntariatului post-Euromaidan a rămas în mare parte informală, s-a organizat în jurul unor lideri carismatici și nu a mers mult mai departe decât susținerea eforturilor militare ucrainene în Donbas și a agendei naționaliste tipice.
Cu toate acestea, în primul rând s-a schimbat volumul de resurse (financiare și de violență) pentru pătura îngustă a societății civile, care le-a utilizat pentru a-și intensifica presiunea asupra statului ucrainean, cu scopul de a promova agendele (neo)liberale și naționaliste. Aceste agende, în cea mai mare parte, nu reprezintă interesele grupurilor macrosociale care constituie societatea ucraineană. În același timp, statul a devenit mai vulnerabil la presiunile societății civile prin faptul că a devenit mai dependent de sprijinul extern și, de asemenea, pentru că monopolul său asupra violenței legitime a fost pus la îndoială pe parcursul Euromaidanului și al războiului din Donbas.
În cele din urmă, mișcarea Euromaidan nu a avut încredere în conducerea partidelor politice, dar, în același timp a amplificat revendicările de reprezentare politică. Răspunsul Euromaidanului la politicile oligarhice „murdare” care îi înstrăinau pe cetățeni a fost partea „autentică” a politicii de mobilizare civică și de solidaritate, care nu s-a instituționalizat într-o forță politică autonomă. Formula multor protestatari obișnuiți a fost următoarea: nu ne angajăm în politici „murdare”; totuși, în cazul în care guvernul postrevoluționar nu ne va mai îndeplini încă o dată așteptările, vom organiza încă o revoluție împotriva lui.
Consecințele au fost de două feluri. Beneficiile politice ale victoriei Euromaidanului au fost deturnate de către Petro Poroshenko și de alți politicieni și partide oligarhice care au concurat pentru legitimitatea civică generată de Euromaidan. În același timp, Euromaidanul a amplificat o revendicare de reprezentare politică care nu putea fi satisfăcută de „politica obișnuită”. Acesta este motivul pentru care președintele post-revoluționar Poroshenko a pierdut realegerea în 2019, deși el susținea reformele care erau aliniate cu naționalismul Euromaidanului. Poroshenko a căzut în capcana formată dintre așteptările exagerate, prost articulate și slab organizate cu privire la progresul social postrevoluționar și dintre agendele neoliberale și naționaliste bine articulate ale societății civile care intensifica presiunea asupra statului slăbit.
Politicile radicalizatoare care răspundeau la problemele divizatoare „Est-Vest” s-au cristalizat în platforma „Armată! Limbă! Credință!”, care s-a dovedit a fi sinucigașă din punct de vedere electoral. Această platformă a fost cea mai ușoară cale de a produce „schimbarea” după revoluție ca răspuns la presiunea societății civile. Totodată, platforma a compensat pentru lipsa de progres social care ar fi putut submina interesele rețelei clientelare a lui Poroshenko.
Victoria electorală zdrobitoare a președintelui Volodymyr Zelensky în 2019 a fost un simptom perfect al intensificării crizei de reprezentare politică. El și partidul pe care l-a creat de la zero au avut succes nu datorită atractivității unor „fețe noi” și apelurilor vagi care evitau să dea răspunsuri clare, ci datorită „slăbiciunii extreme” a politicienilor și partidelor „vechi”. Un sondaj Gallup a arătat niveluri record de neîncredere față de instituțiile guvernamentale la sfârșitul guvernării lui Poroșenko. Dinamica unei revoluții deficitare care intensifică criza de reprezentare i-a reunit pe cei dezamăgiți de lipsa de schimbare revoluționară după Euromaidan cu cei alienați de naționalismul divizator. Sprijinul electoral uluitor de 73% al lui Zelensky a traversat clivajele politice din Ucraina mult mai mult decât Euromaidanul.
Cu toate acestea, lipsit de un partid real, de o mișcare populistă sau chiar de o echipă coerentă cu un plan clar, Zelensky a căzut rapid în aceeași capcană ca și Poroshenko, fiind strâmtorat între cele mai puternice interese din politica ucraineană (diverse clanuri patronale), puterile occidentale și societatea civilă.
Jocul lui Zelensky, cu o retorică națională nediferențiată, a rămas incoerent, neinstituționalizat și nematerializat pe nicio politică specifică de construire a unei națiuni inclusive.
În schimb, președintele nu a accelerat și nici nu a revizuit politicile naționaliste ale lui Poroșenko și a încercat să compenseze decalajul tot mai mare dintre așteptările umflate și rezultate, prin urmăriri penale selective ale oligarhilor, ale presei de opoziție și ale partidelor politice. Interesele și manevrele contradictorii ale liderului slab par să intensifice și mai mult criza de reprezentare politică, în loc să ofere măcar o soluție conservatoare pentru aceasta.
Concluzii
Chiar dacă recunoaștem particularitatea cazului ucrainean, sugerăm în același timp că mecanismele de reproducere și intensificare a crizei de reprezentare politică au o semnificație generală.
Am putea vorbi despre protestele de tip Maidan ca despre un termen generic, deoarece acesta surprinde bine contradicțiile revoltelor urbane contemporane, fără lider, slab structurate și nearticulate ideologic.
Ele oferă participanților o experiență plină de evenimente de politică „autentică”, dar, în același timp, sunt predispuse structural să fie deturnate de forțele care ar putea beneficia cel mai mult de legitimitatea „revoluționară”, chiar dacă nu pot reprezenta interesele bazelor sociale ale revoluției. Radicalizarea naționalistă ar fi o modalitate tipică de a compensa decalajul dintre așteptările pentru un progres revoluționar și reproducerea politicii „ca de obicei”. Conflictele militare cu vecinii (important, nu doar cu Rusia) care au urmat revoluțiilor de pe maidan din Ucraina, Georgia, Armenia și Kârgâzstan nu sunt deloc o coincidență.
Care ar fi cea mai probabilă cale de ieșire din cercul vicios post-sovietic al regimurilor autoritare clientelare și din deficiența revoluțiilor de tip Maidan?
Noi emitem ipoteza că aceasta ar putea veni nu din interior – fie de jos sau de sus – ci mai degrabă din exterior, în timpul unei intensificări a competiției geopolitice („Noul Război Rece”). Astfel de evoluții pot reprezenta în cele din urmă o amenințare nu doar pentru „clanurile” individuale, ci și pentru elitele post-sovietice ca o clasă de capitaliști politici, o amenințare existențială pe care protestele de tip maidan nu au reprezentat-o încă. Mai mult, riscul tot mai mare de astăzi de a fi depășit de elitele din alte națiuni mai competitive din punct de vedere economic poate stimula această clasă să recurgă la o reprezentare politică mai largă în cadrul unei competiții mai ample pentru loialitatea claselor și națiunilor subalterne în cadrul modernizării „întregii omeniri”.
REFERINȚE:
[i] Argumentul se bazează pe publicația ce urmează să apară: Volodymyr Ishchenko and Oleg Zhuravlev, “Post-Soviet vicious circle: revolution as a reproduction of a crisis of hegemony,” in The Anthem Companion to Gramsci, ed. by Dylan J. Riley and Marco Santoro, Anthem Press.
[ii] Analiza se bazează în primul rând pe două seturi de interviuri profunde cu diverse grupuri de participanți ale Euromaidan-ului (atât începători, cât și activiști ai diverselor organizații) care au fost colectate în multiple orașe Ucrainene în 2014 și între 2016 și 2017
[iii] Începând cu 2014, susținerea pentru Euromaidan a oscilat în jur de 40 % în rândul Ucrainenilor aflați pe teritoriul controlat de stat. Acest număr reprezintă o scădere masivă comparativ cu Februarie 2014, când 40% din respondenți, inclusiv cei foarte sceptici din Donbas și Crimea, își manifestau susținerea. O cercetare comandată de către Revolution of Dignity Museum în 2020 arăta că 22% susțineau Euromaidan-ul din 2014, dar nu erau siguri dacă această revoluție a fost necesară.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
Articolul a apărut inițial cu titlul How Maidan Revolutions Reproduce and Intensify the Post-Soviet Crisis of Political Representation pe portalul proiectului Program on New Approaches to Research and Security in Eurasia (PONARS Eurasia) și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar.
