Sixtine van Outryve
Moștenirea Comunei de la Paris și visele sale de schimbare socială radicală rezonează în timp, inspirând până în zilele noastre gânditorii și activiștii revoluționari.
Commercy, Franța – februarie 2019. O mulțime de activiști locali aclamă. Tocmai au decis în unanimitate să lupte împotriva guvernului local. Scopul este de a-și păstra cabana, iar lupta e înfăptuită prin organizarea propriei cabine de vot destinată unui plebiscit local. Cabana, un loc plin de căldură umană și fraternitate, unde dezbaterile și luarea deciziilor colective are loc zilnic, a fost piatra de temelie a mișcării pentru democrație directă din Commercy. Pentru a suprima acest experiment democratic amenințător, primarul a decis să distrugă cabana. Acest lucru nu urma să se întâmple fără de o luptă. Populația din întregul oraș și-a exprimat sprijinul pentru păstrarea cabanei prin intermediul unui referendum la nivelul firului de iarbă.
Pe hârtie, această scenă a revoluționarilor francezi care își organizează propriile alegeri pentru a se guverna singuri, în timp ce sfidează statul, ar putut fi confundată cu o adunare de comunarzi parizieni. Nu e cazul. Mulțimea care aclamă la Commercy s-a adunat aproape 150 de ani mai târziu. Oamenii nu purtau eșarfe roșii, ci veste galbene; simbolul de azi al unei revolte populare contemporane împotriva guvernului francez.
În acest an, pe 18 martie, se împlinesc 150 de ani a Comunei din Paris. În ciuda scurtei sale existențe, Comuna marchează un moment cheie atât în istoria ideilor politice, cât și în cea a revoluțiilor. Timp de 72 de zile, comunarzii s-au luptat pentru a construi o republică socială și democratică, organizând alegeri pentru comuna lor populară, inițiind măsuri sociale radicale, discutând probleme politice în cluburile revoluționare, tot asta în timp ce organizau împreună cu Garda Națională rezistența împotriva contrarevoluției de la Versailles. Această experiență revoluționară s-a încheiat cu Săptămâna Sângeroasă, care a fost un act brutal de suprimare a comunarzilor de către guvernul francez cu sediul la Versailles.
Deși organizarea Comunei de la Paris a avut loc acum un secol și jumătate, ecourile acestei revoluții efemere rezonează de-a lungul istoriei pentru a anima mișcările sociale care aspiră la o democrație radicală și populară. Astăzi, în 2021, mișcările comunitare întruchipează spiritul revoluționar din 1871 prin aplicarea principiilor democrației directe în toată Franța. Moștenirea Comunei de la Paris, care a reprezentat o revoluție socială, democratică și muncitorească, dăinuie.
Originile comunitarismului
Limitele democrației directe în cadrul Comunei
La 26 martie 1871, au avut loc alegeri municipale organizate de către Comitetul Central al Gărzii Naționale. Garda Națională era entitatea care administra orașul după revolta din 18 martie. Două zile mai târziu, rezultatele alegerilor au fost făcute publice, iar înființarea Comunei a fost proclamată în fața unei mulțimi de 200 000 de oameni. Parisul, care anterior era subordonat guvernului central fără drept de autoguvernare, urma să fie condus de un consiliu municipal format din 90 de aleși. Aceștia urmau să fie responsabili de conducerea orașului și de gestionarea afacerilor publice. Ca atare, conceptul politic care a predominat în timpul Comunei de la Paris a conferit sarcina luării deciziilor politice unui grup mic de oameni aleși, nu celor mulți.
În cele câteva săptămâni cât a existat Comuna de la Paris, consiliul municipal s-a întrunit zilnic, uneori chiar de două ori pe zi. În plus, în spiritul fuzionării puterilor legislative și executive, unii membrii au fost parte atât din comitetul executiv cât și din cele nouă comisii de profil (finanțe, muncă, educație, etc). Șefii acestor comisii erau delegați din rândul consiliu, cu posibilitatea de retragere. Nu în ultimul rând, fiecare ales a fost, de asemenea, responsabil de propriul district. Acest multitasking presupunea că comunarzii aleși trebuiau să aibă abilități solide de gestionare a timpului.
În mod tradițional, Comuna de la Paris este asociată cu ideea democrației directe. Totuși, ne-am putea întreba la ce se rezumă această democrație directă în cazul unui consiliu municipal format din reprezentanți aleși prin vot universal (masculin)? Sigur, evoluția democratică realizată de Comună a dus la un consiliu municipal ales, compus în parte din oameni din clasa muncitoare. Orașul nu mai depindea de guvernul central pentru a-și gestiona afacerile. Totuși, oare nu sunt alegerile și un organ reprezentativ opusul democrației directe?
Diferența dintre aceasta și un organ reprezentativ tradițional a constat în faptul că oamenii se adunau în mod constant în spații publice pentru a discuta, dezbate și lua poziție cu privire la afacerile publice. Aceste adunări populare informale intenționau să exercite control prin presiuni asupra guvernului oficial al Comunei. Ca atare, democrația directă nu a fost practicată în primărie, ci a înflorit în multele adunări din oraș care participau la chestiuni publice. Democrația directă era practicată: în cadrul comitetelor de district care erau organizate într-o federație la nivel de oraș și gestionau afacerile locale fiind implicați activ în viața de cartier; prin intermediul adunărilor Gărzii Naționale; în cadrul miliției poporului, compusă majoritar din muncitorime; de către segmentele locale din cadrul Primei Internaționale și a Asociației Internaționale a Muncitorilor care a fost creată în 1864 la Londra; de către camerele de sindicat; și mai presus de toate, în cluburile revoluționare.
Cluburile revoluționare: „teatre și saloane ale poporului”
Cluburile revoluționare au fost înființate pentru prima dată în perioadele revoluționare din 1789 și 1848. Ulterior, au fost înviate odată cu prăbușirea celui de-al doilea imperiu în 1870. Acestea au marcat istoria Comunei prin profunzimea lor, prin activitatea lor politică intensă și prin radicalism. Cluburile se convocau seara în biserici, unde clerul își încheia activitatea la ora 17:00. Aceste cluburi au reunit sute sau chiar mii de oameni. Potrivit lui Edmond Lepelletier, un jurnalist parizian contemporan, în aceste „teatre și saloane ale poporului” se practica „învățătura despre poporul, de către popor”. Cu excepția anti-comunarzilor, toată lumea era binevenită. În cadrul acestora se plătea de la 1 la 5 cenți pentru a acoperi costul iluminatului.
Aceste adunări populare, care erau loc de întâlnire, dezbatere și decizie, au exercitat un control important asupra acțiunilor Comunei, punând sub semnul întrebării deciziile aleșilor, care erau considerați „simpli delegați”. Acestea au cerut mai mult radicalism și au adoptat rezoluții cu privire la probleme politice și sociale importante. Pentru a canaliza viața democratică a cluburilor către Comună, comunarzii au creat o federație de cluburi situată chiar lângă primărie, pentru a colecta și transfera propunerile de la adunări către consiliul orașului.
De asemenea, cluburile erau un loc important pentru exprimarea politică a femeilor – care, să ne amintim, nu dispuneau de drept de vot. Club des Prolétaires (n.r. din franceză Clubul Proletarilor) era unul dintre cluburile printre care femeile au avut o prezență importantă. În cadrul unei sesiuni din mai, au participat 3 000 de femei dintr-un număr total de 4 000. În alte cluburi, mai multe vorbitoare femei, cum ar fi Paule Minck sau André Léo, care erau ambele activiste feministe care militau pentru educația femeilor și a fetelor, precum și membri ai Primei Internaționale, s-au pronunțat în favoarea revendicării mai multor drepturi pentru femei. La Club des Libres-penseurs (n.r. din franceză Clubul liberilor cugetători) a fost adoptată o rezoluție în favoarea emancipării complete a femeilor și în favoarea dreptului la divorț.
În cele din urmă, mai multe cluburi dispuneau de propriile lor ziare, cum a fost Club des Prolétaires, menționat anterior. Clubul s-a întrunit în biserica Saint-Ambroise și a publicat patru numere ale ziarului său Le Prolétaire (n.r. din franceză Proletarul) pe parcursul lunii mai, cu scopul de a-i face pe muncitori să-și conștientizeze interesele.
Obstacole în calea democrației directe
Cu toate acestea, unele decizii ale Comunei au împiedicat acest exercițiu democratic al poporului. Într-adevăr, pe lângă faptul că Comuna, în calitate de guvern municipal, nu întruchipa democrația directă, unele decizii chiar au pus sub semnul întrebării la nivel fundamental caracterul său democratic. De exemplu, la început, Comuna a decis să-și facă deliberările secrete. Deși acest lucru putea fi justificat de amenințarea militară care venea de la guvernul din Versailles, încât să nu fie oferite informații inamicului, decizia părea dificil de înțeles de către o populație care cerea democrație directă. Într-adevăr, decizia a subminat principiul intervenției permanente a oamenilor în treburile colective pe care Comuna cică le susținea. Cu toate acestea, la 9 aprilie, după numeroase dezbateri în cadrul consiliului și după numeroase presiuni populare din partea cluburilor, Comuna a decis să desecretizeze deliberările prin publicarea rapoartelor în Monitorul Oficial al Comunei.
Și împărțirea puterii în cadrul Comunei punea în discuție caracterul său democratic direct. Puterile legislative și executive erau unite în Comună, întrucât aleșii erau atât membri ai adunării municipale – puterea legislativă – cât și membri ai uneia sau mai multor comisii, inclusiv comisia executivă – care împreună formau puterea executivă. Vom vedea mai târziu cum diviziunea fundamentală între elaborarea politicilor și administrație este primordială pentru democrația directă comunitară.
O altă decizie dubioasă a adunării municipale a fost interzicerea ziarelor ostile Comunei. În contextul represiunii iminente din partea Versailles-ului și această decizie putea fi justificată de necesitatea de a reduce la tăcere mișcarea anti-comunitară. Totuși, această decizie a fost considerată de unii aleși comunarzi drept un obstacol pentru libertatea presei, care este fundamentală pentru o viață civică democratică. Acest aspect este accentuat de faptul că presa, într-un timp revoluționar, s-a înmulțit de la începutul insurecției și a fost un pilon al dezbaterii publice. Cele mai faimoase și mai răspândite reviste au fost citite cu voce tare în locuri publice și discutate colectiv. Printre acestea putem enumera Le Cri du Peuple (n.r. din franceză Vocea Poporului) a comunardului ales Jules Vallès și Père Duchêne (n.r. nume de personaj care reprezintă omul poporului, ce denunța mereu abuzurile și nedreptățile), un jurnal satiric care datează de pe timpul Marii Revoluții.
În cele din urmă, decizia care cel mai mult intra în contradicție cu conceptul de democrație directă a fost cea luată pe 1 mai. Această decizie a urmărit crearea unui Comitet de iguranță publică (Comité de salut public) care urma să înlocuiască comitetul executiv. Acesta era compus din cinci membri care erau înzestrați cu „cele mai extinse puteri asupra tuturor comisiilor” Comunei, deși aceste puteri nu erau specificate. Această decizie a fost luată pentru a proteja revoluția prin rectificarea situației militare și prin suprimarea opoziției. Cea de-a doua a fost efectuată prin interzicerea presei ostile și prin vânarea trădătorilor.
Cu toate acestea, decizia nu a fost adoptată fără dezbateri. În timp ce unii membri ai Comunei au susținut că acest comitet era necesar pentru a proteja revoluția împotriva Versailles-ului, alții l-au văzut ca fiind sfârșitul oricărei funcționări democratice a Comunei și începutul unei dictaturi. Amintirea comitetului anterior de siguranță publică, creat în 1793 pentru a proteja noua republică de pericole din timpul Marii Revoluții Franceze, i-a făcut pe unii comunarzi să se teamă de o repetare a perioadei de teroare. În acea perioadă, ghilotina a funcționat neobosit împotriva celor considerați a fi trădători ai revoluției.
Cu 45 de voturi pentru și 23 împotrivă, crearea Comitetului a dus la o frântură în cadrul adunării municipale, ce a determinat minoritatea socialistă antiautoritară să părăsească Comuna. Cu toate acestea, pe 20 mai, într-o manieră democratică paradoxală, reprezentanții aleși ce au demisionat din comună în semn de protest s-au confruntat cu alegătorii lor într-o adunare de district. Adunarea, printr-o decizie fără de un vot unanimă, le-a impus delegaților un mandat imperativ de a reveni la Comună. Acest mandat a fost respectat, iar reprezentanții aleși s-au întors în Comună a doua zi. Din păcate, această zi a marcat și începutul sfârșitului Comunei. Atunci a intrat armata de la Versailles în Paris și a început Săptămâna Sângeroasă.
Acest exemplu ilustrează unul dintre elementele esențiale ale democrației directe asociate în general cu Comuna: mandatul imperativ. Acest element constă dintr-un mandat exact care este dat de către populație aleșilor, iar cei din urmă trebuie să-l respecte. Principiul mandatului imperativ pare să fi fost pus în aplicare în anumite instanțe. Corolarul său, revocabilitatea aleșilor, pare să nu fi fost practicat în comună, deși a fost solicitat în discursuri, în declarații și în convocarea la alegeri făcută de Comitetul central al Gărzii Naționale. În ciuda faptului că niciun ales nu a fost revocat de către alegătorii săi din rolul de oficial (doar din rolul de delegat al unei comisii), mandatul revocabil a fost prezent în alte instituții în timpul Comunei de la Paris. Într-adevăr, atât Garda Națională, cât și asociațiile muncitorilor au practicat retragerea persoanelor alese.
Comuna Comunelor
Democrația directă din timpul Comunei de la Paris nu s-a limitat doar la autoguvernarea locală. Ceea ce a influențat această epocă a fost ideea asocierii comunelor libere, care au fost majoritar teoretizate și promovate de Pierre-Joseph Proudhon. Această autonomie a fost revendicată nu doar pentru Paris, ci pentru toate orașele din Franța. Astfel, în „Declarația către poporul francez” din 19 aprilie 1871, Comuna susținea că „autonomia absolută a Comunei se extinde la toate localitățile Franței. Autonomia comunei va fi limitată doar de dreptul la autonomie egală a celorlaltor comune care aderă la contract, a căror asociere trebuie să asigure unitatea franceză”. Astfel, în cuvintele filosofului american Murray Bookchin: „Comuna de la Paris a chemat toate comunele Franței să formeze o putere confederală dublă, în opoziție cu noua republică, a treia la număr”.
Inspirați de comuna de la Paris și în solidaritate cu aceasta, Marseille, Toulouse, Lyon, Narbonne, Saint-Etienne și Le Creusot s-au angajat să își creeze propriile comune spre sfârșitul lunii martie. Aceste comune au fost efemere și au durat, în cel mai bun caz, doar zece zile. Din cauza că acestea au fost suprimate, Comuna din Paris a primit foarte puțin sprijin din partea altor orașe din Franța. Acest lucru a avut două consecințe: în primul rând, Parisul a rămas singur în lupta împotriva guvernul francez din Versailles și, în al doilea rând, a făcut ca idea unei confederații sau a unei comune a comunelor să fie disconsiderată.
Teoria comunitară
Deși termenul comunitarism a apărut în timpul Comunei de la Paris pentru a denota activitatea sa, până în prezent este cunoscut și astăzi ca parte a teoriei politice dezvoltate de Murray Bookchin. Afilierea la Comuna Paris este clară, după cum scrie chiar Bookchin în The Next Revolution (n.r. din engleză Următoarea Revoluție): „Cuvântul a luat naștere în Comuna de la Paris din 1871, când rezidenții înarmați ai capitalei franceze au ridicat baricade nu doar pentru a apăra consiliul orașului Paris și substructurile sale administrative, dar și pentru a crea o confederație națională de orașe care să înlocuiască statul național republican”.
Conform filosofiei politice a comunitarismului, comuna este principala unitate politică în care comunitățile își gestionează în mod direct propriile afaceri prin adunări populare care funcționează în baza principiului față în față și în baza democrației directe. Mai exact, „încearcă să restructureze radical instituțiile de guvernare ale orașelor în adunări democratice populare bazate pe cartiere, districte și sate. În aceste adunări populare, cetățenii . . . se ocupă de problemele comunității față în față, luând decizii politice într-o democrație directă”.
Ce ține de problemele care depășesc domeniul de aplicare al municipalității, comunitarismul presupune că municipalitățile ar trebui să se organizeze după modelul confederalist, pe care Bookchin îl descrie ca:
„o rețea de consilii administrative ai căror membri sau delegați sunt aleși din rândurile adunării populare democratice față în față, în diferite sate, orașe și chiar cartiere din marele orașe. Membrii acestor consilii confederale primesc mandat strict, pot fi rechemați și sunt responsabili față de adunările care îi aleg în scopul coordonării și administrării politicilor formulate chiar de aceste adunări. Astfel, funcția lor este una pur administrativă și practică, nu una legislativă, cum e funcția reprezentanților în sistemele republicane de guvernare”.
De fapt, Bookchin stabilește o distincție între procesul de elaborare a politicilor publice și administrarea acestor decizii. Prima implică deciziile politice cu privire la cursul acțiunilor pe care ar trebui să le urmeze o municipalitate. Acestea sunt formulate de adunarea populară, unde se strâng locuitorii municipiului. Cea de-a doua implică coordonarea și executarea politicilor publice (atât la nivel municipal, cât și la nivel confederal). Executarea și coordonarea e efectuată în baza mandatelor imperative de delegați care pot fi revocați, sub supravegherea atentă a adunării populare.
Comunitarismul optează pentru municipalități autonome, operate în mod democratic direct, care se organizează în confederații și care ar fi în competiție directă cu statele naționale pentru legitimitate politică. Scopul final este de a le elimina pe cele din urmă. Astfel, Bookchin respinge atât statul național ca unitate politică, cât și modelul democrației reprezentative, care împreună constituie paradigma modelului contemporan de organizare politică. Într-adevăr, el contrapune modelul de organizare politică statală „în care indivizii au influență scăzută asupra afacerilor politice din cauza limitelor guvernării reprezentative” și în care „statul e conceput ca un sistem extrem de profesionalizat de guvernare” cu „arena civică și instituțiile prin care oamenii își gestionează în mod democratic și direct afacerile comunitare”.
Prin urmare, principiile principale ale comunitarismului, teoretizate de Bookchin, sunt: comuna ca unitate politică principală; democrația directă ca mod de exercitare a puterii; legitimitatea politică a adunării populare ca loc de întâlnire, dezbatere și decizie; politica ca activitate zilnică a tuturor și nu profesia câtorva; adunarea constantă a oamenilor; refuzul reprezentării în favoarea delegării puterii prin mandate imperative și revocabile; precum și distincția dintre procesul de luare a deciziilor, apartenența la adunările populare și administrație, efectuată de către delegați.
Interesant este faptul că, chiar dacă comuna din Paris a inspirat teoria comunitară, instituția Comunei în sine nu a stabilit anumite principii comunitare. După cum am văzut, în timpul Comunei de la Paris, puterea de luare a deciziilor aparținea reprezentanților aleși și nu poporului întrunit care avea doar putere de supraveghere și dezbatere, cu capacitate redusă de a emite reprezentanților mandate imperative, cu atât mai puțin de a-i revoca. În plus, în Comună, puterile legislative și cele executive au fost fuzionate, fără niciun fel de distincție între procesul de luare a deciziilor și cel de administrare.
În lucrarea „De la Commune au Communalisme” (n.r. din franceză De la Comună la Comunalism), ce urmează să apară, Paula Cossart a punctat că acest lucru a fost criticat foarte mult de Bookchin în The Ecology of Freedom (n.r. din engleză Ecologia Libertății):
„Această distincție [între formularea politicii și implementarea sa administrativă] a fost confundată de teoreticienii sociali, precum Marx, care a sărbătorit fuziunea puterilor legislative și executive în cadrul organismelor și agențiilor politice din Comuna Parisului. Din considerent libertarian, probabil nu există o eroare mai gravă. Pericolul transmiterii puterii de elaborare a politicilor către un organism administrativ, care în mod normal este unul delegat, cu un caracter foarte tehnic, evocă elitism și implică uzurparea puterii publice. O democrație directă se face față în față și este în mod infailibil participativă”.
Mai mult, poporul întrunit nu avea nicio putere de decizie, ceea ce face această distincție de principiu să fie chiar mai departe de realitate. Ca atare, teoria comunitarismului, așa cum a fost formulată de Bookchin, nu este teoria exactă a experimentului Comunei din Paris. Este mai degrabă o teorie ideală pe care a creat-o pentru a da viață principiilor sale despre democrația directă și pentru a adresa neajunsurile evenimentelor revoluționare în stabilirea democrației directe, în contextul în care Comuna de la Paris a fost unul dintre primele experimente de acest gen la scară largă.
Graffiti în Paris: „La Commune de Paris 1781 [sic] / Gilets Jaunes 2018.” Fotografie de Katerina Ryzhakova / Twitter
Comuna dăinuie
De-a lungul secolului XX, Comuna din Paris a fost punct de referință pentru stânga radicală. Deși moștenirea sa poate fi găsită printre numeroase mișcări, mă voi concentra aici pe mișcarea comunitară a Vestelor Galbene din Commercy, un mic oraș rural din nord-estul Franței. Încă din primele zile ale mișcării, Vestele Galbene din Commercy s-au organizat în adunări populare și au urmat principiile democrației directe. Aceștia au ținut adunări zilnice la cabana lor. Fără lider sau reprezentant, au dezbătut și au luat decizii în mod colectiv, supunând votului toate chestiunile – de la pixuri și cupe la pliante și acțiuni. Deciziile se luau în baza votului majorității, dar se tindea spre consens.
Forma comunitară de organizare politică adoptată de grup a fost parțial inspirată din ideile lui Bookchin. Principiile comunitare au fost sugerate grupului în mod treptat de câțiva comunaliști familiarizați cu ideile lui Bookchin, care făceau parte din grup. Propunerile lui Bookchin se potriveau cu aspirațiilor democratice ale grupului. Aceste adunări populare semănau mult cu adunările de district și cluburile revoluționare din timpul Comunei de la Paris: adunări populare regulate, deschiderea adunării către toată lumea, întâlnirea vecinilor pentru a dezbate și a decide în legătură cu subiecte politice esențiale, politica văzută ca activitate deprofesionalizată, critici ale politicii reprezentative, organizarea solidarității și ajutorului reciproc. Idealul politicii ca activitate zilnică a tuturor a fost realizat în fiecare zi. Mai mult, principiile mandatelor imperative și revocabile, similare cu cele practicate și solicitate în timpul Comunei de la Paris, urmau să ajungă în curând.
Ca reacție la cererea guvernului francez de a numi opt reprezentanți ai mișcării Vestelor Galbene pentru a începe negocierile, Vestele Galbene din Commercy au lansat un prim apel către Vestele Galbene din Franța de a refuza reprezentarea și recuperarea și de a organiza pretutindeni adunări populare: „De la Commercy, prin urmare, solicităm crearea de comitete populare în toată Franța, care să se întrunească în adunări generale regulate. Acestea să fie locuri în care exprimarea este eliberată, unde participanții îndrăznesc să se exprime, să se antreneze și să se ajute reciproc”. Apelul a continuat: „Dacă existența delegaților este necesară, aceasta să fie la nivelul fiecărui comitet local al Vestelor Galbene, cât mai aproape de cuvântul poporului. Delegații să fie supuși mandatelor imperative, revocabile și rotative, iar procesele să fie făcute cu transparență și cu încredere”.
După un al doilea apel către toate Vestele Galbene să formeze o confederație, Vestele Galbene din Commercy au organizat o „Adunare a Adunărilor” la sfârșitul lunii ianuarie 2019. Acest eveniment, care a reunit 75 de delegați din grupurile locale de Veste Galbene, și-a elaborat funcționarea conform principiilor democrației directe. Majoritatea delegaților au fost înzestrați cu mandate imperative și revocabile de la adunările lor locale, cu aspirația de a crea un fel de federație – o aspirație împărtășită de către comunarzi.
În baza sondajului la care au participat grupurile locale înainte de ședință, întrucât nu toți delegații au primit mandate de la propriile adunări de a lua decizii cu privire la cererile oficiale, aceștia au decis să cadă la o înțelegere despre un apel comun. Au decis că doar delegații mandatari vor co-semna apelul; cei fără mandat urmau să îl supună grupurilor locale respective pentru ratificare. Pe lângă solicitările ce țin de justiție socială și economică, drepturi sociale, condamnarea represiunii, afirmarea angajamentelor antiraciste, antisexiste și anti-homofobe, au solicitat și participarea în masă la grevele generale din 5 februarie 2019 și crearea pretutindeni a adunărilor populare.
Dinamica confederală a Adunării Adunăriilor a dăinuit dincolo de granițele Commercy, până în ajunul crizei sanitare. Astfel, a arătat în ce măsură acest vehicul federativ pentru autoorganizare democratică a răspuns nevoilor multor grupuri locale de Veste Galbene.
La nivel local, mișcarea Vestelor Galbene din Commercy s-a epuizat în martie 2019. Prin ordinul primarului, care dorea să reprime această răscoală locală, s-a distrus cabana vestelor, chiar dacă aceștia au luptat prin organizarea unui referendum de inițiativă cetățenească locală și au fost sprijiniți masiv de populația locală. Forțată să se reinventeze, mișcarea a decis să instituționalizeze adunarea ca spațiu de discuții. Astfel, a fost creată Adunarea Cetățenilor din Commercy (CCA), spațiu care este deschis pentru toți rezidenții. După mai multe adunări din mai, iunie și septembrie din acel an, precum și mai multe întâlniri tematice desfășurate pe parcursul verii, oamenii care organizau CCA au decis să facă un pas mai departe: să ia municipalitatea și să o facă loc de putere populară. Idea că Comuna ar trebui să fie unitatea de bază pentru exercitarea autoguvernării prin democrație directă era un ecou al scopului Comunei de la Paris.
CCA a dat un mandat unui grup de oameni din cadrul organizației să prezinte o listă pentru alegerile municipale din martie 2020. Lista numită „Să trăim și să decidem împreună” conținea un program ce ține doar de democrația directă, adică îi acorda putere CCA-ului prin legarea mandatului oficialilor municipali aleși de deciziile sale – ceea ce înseamnă un mandat imperativ. CCA a derulat o campanie activă, în timpul căreia, în ianuarie 2020, s-a organizat o adunare națională de comune libere numită „Comuna comunelor”. Astfel s-a făcut referință la continuitatea căutării idealului federativ al Adunării Adunărilor. Cu 9.77% din voturi, lipsindu-i doar patru voturi pentru a se califica în turul doi, lista a eșuat pe 15 martie 2020.
Cu toate acestea, proiectul comunitar de a permite autoorganizarea locuitorilor printr-o adunare a cetățenilor a continuat. Alegerile au fost întotdeauna văzute ca un mijloc și nu un scop de a da putere rezidenților Commercy. În orice caz, ceea ce a fost început în Commercy este mult mai mult decât o dinamică locală. A fost plantată sămânța comunitarismului în mintea multor Veste Galbene, protestatari și militanți, readucând la viață idealurile vechi de 150 de ani. Comunardul și binecunoscutul anarhist Elisée Reclus a spus: „Ceea ce nu le-a reușit liderilor, i-a reușit mulțimii fără nume”. Acest lucru era adevărat atât pe vremea Comunei de la Paris, cât și astăzi. Același lucru poate fi spus despre această mișcare comunitară contemporană. Ceea ce a făcut mulțimea fără nume este nimic altceva decât adoptarea idealurilor democrației directe comunitare.
Lecțiile Comunei
În timp ce Comuna din Paris este o sursă de inspirație pentru mișcările contemporane, studierea istoriei sale, a acțiunilor sale, dar și a neajunsurilor și eșecurilor sale pot permite organizatorilor comunitari să învețe să evite anumite capcane. De asemenea, dincolo de sursa de inspirație pentru imaginația radicală de stânga, această primă mare experiență de auto-guvernare a lucrătorilor ne poate învăța câteva lecții.
În primul rând, faptul că cluburile au influențat guvernul municipal arată măsura în care democrația directă nu este doar o chestiune de procedură, ci de cetățeni activi și mobilizați. Această izbucnire de angajament politic în cadrul societății civile a fost foarte prezentă în timpul Comunei de la Paris: toată puterea, chiar și puterea revoluționară a comunei, a fost pusă sub semnul întrebării de oamenii strânși în adunările populare. Cu toate acestea, această democrație directă a avut propriile limite: cluburile au înflorit într-un mediu favorabil Comunei revoluționare, care nu era reprezentativă pentru întreaga populație. Mai mult, aceste adunări populare nu reprezentau întreaga populație, ci, în cel mai bun caz, câteva zeci de mii de oameni. Dintr-o perspectivă comunitară, apare întrebarea cum să adunăm sprijin masiv în rândul populației, precum și să asigurăm participarea acesteia.
În al doilea rând, dintr-o perspectivă comunitară, fuziunea puterilor legislative (de elaborare a politicilor) și executive (de administrare) în cadrul Comunei, precum și faptul că cetățenii nu erau organul legitim de luare a deciziilor, pune la îndoială atât caracterul său direct democratic, cât și capacitatea de a da putere oamenilor. Comunaliștii ar trebui să aibă grijă să pună puterea de luare a deciziilor în mâna poporului întrunit, decât să le lase doar un drept de intervenție, și să dea puteri executive delegaților înzestrați cu mandate revocabile și imperative – mecanisme pe care comunarzii aleși le-au neglijat, cu câteva excepții, când s-a ajuns la propriile mandate.
Adițional, Comuna ne arată că atunci când apare scânteia revoluționară, muncitorii vor intra în luptă și se vor autoorganiza. Din păcate, această autoorganizare se va confrunta cu o represiune brutală a clasei conducătoare pregătită să comită masacru pentru a-și menține propriile interese. Nu trebuie să fim naivi, așa cum ar fi putut fi unii comunarzi, în privința luptei pe care clasa conducătoare este gata să o ducă împotriva oricărui lucru care îi va amenința poziția. Pentru a face față acestei represiuni, mișcarea revoluționară trebuie pregătită și organizată. Nepregătirea a fost cu siguranță una dintre principalele neajunsuri ale Comunei de la Paris. Comuna a fost criticată pentru discuțiile fără sfârșit și pentru inacțiunea rezultată, într-un moment în care ar fi trebuit să depună mai multe eforturi pentru a se pregăti împotriva guvernului național cu sediul la Versailles. Pe lângă asta, lipsa de sprijin pentru Comuna de la Paris de la alte orașe în timpul represiunii ne arată că construirea unei mișcări confederale este primordială pentru a putea contesta efectiv statul dintr-o perspectivă comunitară.
Una dintre principalele întrebări care răsar din inevitabilitatea represiunii de stat este cum să gestionăm echilibrul delicat dintre (1) combaterea represiunii pentru păstrarea revoluției pe de o parte și (2) organizarea noii societăți revoluționare într-un mod direct democratic, pe de altă parte? Comuna a răspuns la această dilemă prin crearea Comitetului pentru Siguranța Publică. Acest organism centralizat a acordat puterea executivă unei minorități, în timp ce a redus libertățile civile, ceea ce e foarte departe de idealul de putere pentru oamenii pe care comuna de la Paris se prefăcu că le întruchipează. Posibil, acest lucru înstrăina oamenii de mișcarea revoluționară.
Dincolo de toate aceste lecții pe care mișcările le-ar putea reține în urma acestei istorii inspiraționale, dar tragice, Comuna ne-a arătat, iar Vestele Galbene au confirmat-o repetat, este că nu există un stimulent mai bun pentru a deveni activ politic decât lupta politică în sine. Evenimentele revoluționare îi determină pe cei care nu erau conștienți de ființa lor politică să descopere în sine convingeri sociale profund ancorate și abilități ascunse care le permit să devină lideri, vorbitori, organizatori, scriitori, luptători și așa mai departe. Visul schimbării sociale poate inspira acest entuziasm colectiv și poate genera energie masivă pentru a acționa. Asta este cel mai strașnic coșmar al clasei conducătoare.
Sixtine van Outryve este doctoră cercetătoare în teoria politică și juridică la UCLouvain din Belgia. Cercetările sale se concentrează pe teoria și practica democrației directe dintr-o perspectivă comunitară, mai precis pe mișcările sociale care luptă pentru auto-guvernare în Franța și America de Nord. Este, de asemenea, coautoare a unei expoziții pentru aniversarea a 150 de ani de la Comuna din Paris, numită „Vive la Commune!” (n.r. din franceză Trăiască Comuna!)
Articolul a apărut inițial cu titlul ”From red scarfs to yellow vests: the communalist tradition” pe portalul Reflections on a Revolution. ROAR Magazine.
Traducere din engleză: Cristian Velixar.