Semn sigur al faptului că avem de a face (încă) cu o cultură patriarhală, în datele sale de structură sau în formele sale de expresie, e raportarea la femeie în calitate de figură a „străinului”. Pentru o conștiință modelată de categoriile patriarhatului (sau care doar le conservă într-o formă atavică), femeia comportă o exemplaritate a alterității mult peste alteritatea etnică, religioasă sau rasială.
În mod determinat, cu cît o alteritatea este percepută ca fiind mai radicală (străină sau stranie), cu atît mai dure sînt formele ei de stigmatizare și oprimare. Istoric, niciuna din figurile „celuilalt” nu a fost supusă unui regim mai dur de persecuție, morală și fizică, ca femeia. Chiar cele mai ilustre minți ale omenirii, filosofi și teologi, savanți și literați, vorbeau despre femeie ca despre un „alt fel de om”. Pentru întreaga istorie a omenirii, pînă foarte aproape de timpurile mai noi, femeia era doar un „celălalt” om sau un om „altfel”.
A stărui în acest mod de reprezentare a categoriilor feminității, nu e decît mijlocul facil de a conserva privilegiile pe care o cultură patriarhală le-a conferit categoriilor masculinității.
O societatea dreaptă este, însă, principial incompatibilă cu existența oricăror ordine de privilegii și privilegiați.
A-l recunoște și accepta pe cel diferit de tine ca fiind un egal al tău, e un gest anevoios și dificil. El presupune, în mod hotărît, refuzul categoric la statutului de privilegiat.
Astăzi, într-un ev al comunicării, cînd limbajul ni se descoperă ca fiind textura realității trăite, transparentizarea și depășirea privilegiilor masculinității, sedimentate înăuntrul limbilor vorbite, devine o veritabilă probă a avansării umanității noastre către modele de conviețuire bazate pe principii ale egalității, și astfel și ale dreptății sociale.
Unul dintre cele mai ilustrative privilegii lingvistice ale masculinității constă în predominanța cvasitotală a formelor de masculin pentru a numi profesiile, ocupațiile, funcțiile și titlurile. A insista asupra acestei „normalității lingvistice” și a blama orice încercare de feminizare a subsantivelor ce exprimă profesii, ocupații funcții sau titluri nu e decît refuzul simbolic de a renunța la privilegiile pe care categoriile masculinității le-au deținut de-a lungul timpului.
Din acest considerent, problema feminizării acestor denumiri nu e deloc un subiect politic marginal și nici nu poate fi limitat la o discuție strict filologică și lingvistică. Rațiunile sale își află înrădăcinarea într-un plan antropologic mult mai cuprinzător.
Feminizarea numelor de profesii, ocupații, funcții și titluri traduce, în fapt, gestul de recunoaștere a „celuilalt” în categoriile „aceluiași”, de anulare a reprezentării femeii în temrenii alterității radicale, simplu spus, de recunoaștere a femeii ca fiind egală bărbatului.
Astfel, utilizarea formelor de feminin al profesiilor, ocupațiilor, funcțiilor și titlurilor e parte ineluctabilă a recunoașterii egalității dintre femei și barbații, ea însăși expresie plenară a unui umanism total, fundamentat pe valorile egalitarismului social deplin.
