Eu ținmintesc, Noi ținmintim

Dacă aud un deputat PiS zicând „anarhizarea vieții publice”, mă bucur. Asta înseamnă că cunoaște sensul acestor termeni. ( Tomaș Iahimăk/ Emisiunea „Szkło kontaktowe/ Lentilele”, Ediția din 7 August, 2018). 

Modernismul ar fi avut o mare vânătaie sub ochi. […] Urâțenia patrimoniului său futurist-fascist ar fi fost expusă. (Nikolson Băiker/ Antologistul)

Primele impresii. 

„În umbra Europei” de Robert D. Kaplan  (apărută în traducere polonă la editura Czarne) întâi m-a dezamăgit iar apoi a început să-mi dea brânci. M-a dezamăgit pentru că este în mare parte o compilație din fragmente de istorie de trend general și interpretări comune pe care cititorul polon interesat de România probabil le cunoaște deja bine, ca să nu mai vorbim de cititorul român. O istorie mai mult sau mai puțin similară a României: occidentalizată, scrisă în paradigma autocolonizării, a neoliberalismului, dar și a anti-rusismului, iar mai nou și a anti-putinismului, ce hălăduiesc conștiința unei bune părți din elitele românești de azi, documentată în mod aprobator și melancolic, poate fi găsită, de exemplu, în două volume barosane semnate de Lucian Boia – „Românii: conștiință, mituri, istorie” (traducerea în poloneză semnată de Kazimierz Jurczak, apărută la editura Uniwersytet Jagielloński, 2003) și „De ce este România altfel?” (Traducere Joanna Kornaś-Warwas, Editura: Międzynarodowe Centrum Kultury). Reconstrucția rupturii ideologice din interbelic pe muchia căreia Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica și mulți alții din așa-zisa generație 27 au tot balansat mânjindu-se care mai mult, care mai puțin de căcănia fascismului/ nazismului/ gardismului românesc, dar și împotrivirea lui Eugen Ionescu față de această molimă de ființă, precum și a etapelor „uitării” a tot ceea ce a fost legat de aceste relații de mânjire sau chiar infectare, inclusiv învinuiri post-mortem aduse lui Eugen Ionescu, precum că ar fi totuși închis și el ochii la multiplele juisări ale lui Cioran și Eliade la dreapta teroristă românească, după ce și Cioran și Eliade au devenit imigranți și anticomuniști declarați, pot fi parcurse deja atât în poloneză cât și în românește, bunăoară, în „Cioran, Eliade, Ionesco: despre uitarea fascismului. Trei intelectualiști români în turbulențele istoriei” semnată de Alexandra Laignel-Lavastine.
Cărțile Martei Petreu sau ale lui Florin Țurcanu pe aceeași temă nu sunt cunoscute publicului larg polonez, deși cartea „Cioran sau un trecut deocheat” a apărut și în engleză și ar fi putut fi consultată de cititorii potențiali ai lui Kaplan. Nu mă îndoiesc, însă, că cel puțin unii dintre cititorii de engleză ai lui Kaplan să fie familiarizați cu eseurile lui Norman Manea, adunate în engleză în volumul „A cincea imposibilitate”, în care Manea – dealtfel familia Manea a fost una dintre nenumăratele victime ale politicii de segregare rasială practicată de guvernele românești în perioada Războiului II Mondial – aprinzându-și realmente paie-n cap, încearcă să descâlcească contribuțiile generației 27 la istoria ideilor de implicarea acesteia în cântarea legionarismului, a șovinismului, a antisemitismului, sau chiar hitlerismului. Aceste eseuri de curățire semnate de Manea au fost însă, din câte citesc, primite pe vârf de lance în România, deși au oferit o cale de reabilitare a moștenirii intelectuale a acestor scriitori. Manea, dealtfel, inițiază acolo o polemică cu Susan Sontag, pentru care comunismul era egal cu fascismul. A trecut și ea în revistă câțiva dintre acești autorii români, cel puțin problematici în totalitatea lor. Spre deosebire de Sontag, Manea diferențiază comunismul românesc de fascism, văzând în comunismul românesc supunere, fără niciun fel de revoltă – o utopie otrăvită, o fericire totalitară obligatorie, în care fiecare cetățean a trebuit să pretindă că este mulțumit de o lipsă totală de libertate, iar în fascism Manea percepe, influențat de Wilhelm Reich, „un amalgam între emoțiile răzvrătite și idei sociale reacționare”. Să amintim că, anticomunismul foștilor simpatizanți ai legionarilor – Cioran, Eliade – poate fi înțeles efectiv și ca o detașare de extrema dreaptă a acestor intelectuali, iar această detașare e o lecție importantă și puțin studiată. O lecție pe care ar trebui totuși să ne-o însușim.

Printre altele, Sontag a reflectat aspru textele lui Cioran. Citire din „A gândi împotriva sieși. Reflecții despre Cioran.” (1967):  

„Scriind despre evrei … Cioran demonstrează o insensibilitate morală evidentă față de aspectele contemporane ale problemei pe care o atinge […] Este dificil să nu-l considerăm surprinzător de fugar și despotic. […] Asemeni lui Maistre(1), Donoso, Cortez și mai contemporanul Eric Voegelin, Cioran – citit dintr-un punct anume de vedere – are […] o sensibilitate de dreapta. […] Se împotrivește idealurilor iluministe ale toleranței și libertății de gândire.”

 

E de parcă Susan Sontag ar fi știut/ intuit că mai există texte scrise de Cioran, care nu se aflau în circuitul vestic. În anii 60, xenofobia și antisemitismul lui Cioran mai erau încă țintuite de limba română, deși într-o continuă zvântare și greu de accesat altfel. Ca și acum.

De-o pildă, în volumul recent apărut „Eseism” (2017), Brian Dillon zice așa – Scrierile încruntate ale lui Cioran, ale căror cărți le-am devorat [în tinerețe]. Știam despre Cioran (puțin probabil că se referea la felul în care îl citea Sontag, probabil e vorba doar despre răsunetul numelui), dar l-am evitat… Mitologia fragmentistului ascetic, cu disprețul său aristocratic batjocoritor pentru lucrul laborios de exegeză… toate acestea mi se păreau un fel de kitsch metafizic… Dar acum, am descoperit un scriitor după Inima mea: mordant, lapidar, dezabuzat de toate iluziile despre literatură, dar totuși capabil de cele mai uimitoare efecte retorice și rezumări ideale ale stării sufletești melancolice… o a doua adolescență. Poate că citatele aduse de Kaplan nu sunt totuși atât de expirate?

Cu toate acestea, Cioran în scopul său suprem de necontenită flexibilitate și eficiență intelectuală și în chinul său matur de a găsi punctul de vedere corect și poziția corectă în lumea înșelătoare, a fost totuși unul dintre puținii intelectuali români din generația sa, care după ce au păcătuit în tinerețe cu dragoste curată față de dreapta teroristă a simțit totuși, prin natura exercițiului mintal la care s-a supus, un fel de măcinare interioară care, l-a dus treptat la tentația de a se măcina, așa un pic, mai cu măsură, și pe tema trecutului său interbelic. Doar un pic pentru că se găseau cu duiumul chestiuni mai importante de măcinat. Plus la care, măcinatul e chinuitor și nu se prea merită făcut. Kaplan pare să fie oarecum convins de aceste măcinări cu măsură. Se referă în special la un interviu, întâmplător tipărit și în poloneză (Emil Cioran, Rozmowy, ed. Aletheia, 2017). Unele dintre recenzenții culegerii de interviuri se declarau nemulțumiți de nepregătirea jurnaliștilor. Eu am avut impresia că Cioran trata aceste interviuri ca interogatorii publice, pentru care avea fabricată o poveste, un alibiu, pe care îl repetă la nesfârșit. Rareori când cineva reușea să provoace barem careva crăpături în scutul lui discursiv.

Dar nici discuția pe seama acestei disonanțe nu este un lucru atât de nou. Cititorul român a avut ocazia să afle despre acestea, de-o pildă, din dialogul-râu dintre Stelian Bălănescu și Ion Solacolu, publicat la ed. Polirom, sub titlul „Inconsistența Miturilor” (1996). Iată câteva crâmpeie din această carte:

La Editura Humanitas din București, a fost retipărită cartea lui E. Cioran „Schimbarea la față a României”. Față de textul cărții apărute înainte de război, în 1939 și apoi în 1941, la editura Vremea, lipsește un capitol întreg, precum și o serie de aliniate sau fraze. Și anume acelea care conțineau atacurile contra evreilor și, în parte, contra maghiarilor. Bineînțeles că E. Cioran nu putea să apară în librărie cu astfel de texte… Nicio notă din partea autorului […] există doar asta: – Am scris aceste divagații între 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu […] Acest text este poate cel mai pasionat în același timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, dar îmi pare evidentă prezența istoriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim câteva pagini pretențioase și stupide. Această ediție este definitivă. Nimeni nu are dreptul să o modifice. Paris, 1990. E. Cioran.

E mult prea puțin. Se putea aștepta la o reevaluare critică a perioadei sale românești, sau măcar la o distanțare cât de cât netă față de cele scrise în tinerețe, mai ales că aceste texte nu ocupă practic niciun loc în opera „franceză”.

Ion Solacolu: E absolut de netrecut cu vederea să scrii astăzi – când știi tot ce s-a întâmplat, despre astfel de texte că sunt „pretențioase și stupide”, atâta tot. Ce s-ar fi întâmplat dacă pe lângă această notă cineva ar publica pasajele omise, într-o revistă de specialitate franceză, nu ca un atac la persoană, ci ca un studiu riguros și științific a operei lui Cioran? Cam ceea ce s-a petrecut cu Eliade în SUA? – Fugă de răspundere, victimizare, transfer de responsabilitate. O fugă de realitate cu toate consecințele ei.

Bălănescu și Solacolu se mai întreabă:

De ce a publicat Liiceanu asta? Publicarea cărții lui Cioran […] a făcut o mare defavoare lui Cioran – e gafa lui, gafa lui Liiceanu? […] Acest Cioran apare doar în cultura română cu două cărți și o serie întreagă de articole. Cum se împacă cele două identități a fost problema lui Cioran. Dar această problemă se poate constata și semnala că a existat.”

Pentru Solacolu și Bălănescu neamestecarea celor două identități ale lui Cioran îl reabilitau cumva. În cultura franceză, xenofobul, antisemitul și antimaghiarul Cioran nu apărea. Sau nu apărea la începutul anilor 90, acum însă apare, devenind o identitate proeminentă, inclusiv prin cartea lui Kaplan, care m-a pus totuși pe jăratic.

Spre deosebire de neamțul Martin Heiddeger(2), francezul Maurice Blanchot (3), care și-a reconsiderat radical pozițiile, norvegianul Knut Hamsun(4) judecat, americanul Ezra Pound internat, un alt caz interesant pentru Kaplan, căci acest autor a reușit să combine modernismul cu o scriitură pliată pe ideologia fascistă și cu mătăniile de rigoare aduse lui Hitler(5) sau belgianul Paul de Man(6), românii Emil Cioran și Mircea Eliade nu au fost siliți să treacă prin procese publice de judecată, cel puțin simbolice.

Polonezii cunosc aceste chestiuni, cel puțin parțial și din studiul capital „Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30”, semnat de Leon Volovici, apărut în traducerea poloneză a prof. Kazimierz Jurczak, la Editura Austeria din Cracovia. Întâmplător sau nu, Volovici (7) a reușit să-și publice prima versiune în limba română a textului său seminal în Germania, în cadrul revistei diasporene „Dialog”. Se pare că în România anilor 90 nimeni nu era interesat să-i publice studiul, deși Solacolu și Bălănescu în „Dialog” semnalau în cartea lor începutul unei discuții critice în legătură cu moștenirea noastră culturală din perioada interbelică, referindu-se la un text de Vladimir Tismăneanu și Dan Pavel – „Revoluționarii mistici ai României”(8).

Leon Volovici citează în cartea sa și din textele eliminate de Liiceanu și Cioran din „Schimbarea la față a României”.

Kaplan, să zicem, a ajuns independent deși tardiv la concluziile critice semnalate mai sus. Curios, după publicarea tratatului său Laignel-Lavastine a fost învinuită de plagiat și de hoție intelectuală de către Marta Petreu. De parcă murdărirea la față și la minte a unei bune părți din generația ‘27 era un fel de ultradescoperire, deși, într-adevăr, așa putea fi, fiind bine dosită. De parcă istoria ar fi o chestiune de drepturi de autor. Acum aceste fapte au devenit mai mult sau mai puțin cunoștințe comună. Dar gâlceava din jurul lor oricum sunt doar marginale pe planul culturii românești contemporane de trend general, din câte se pare, iar făcătorii de politici culturale par să fie miopi la detaliile astea. Dovada sunt chipurile celor trei mari intelectuali români – Cioran, Eliade și Ionesco, pe posterele standului României la târgul internațional de carte de la Paris, din 2018, în momentul în care până și Wikipedia știe cât de tranșante au fost păcatele tinerești ale lui Eliade și Cioran.

Iar asta se întâmplă în momentul în care, „spre deosebire de statele din grupul Visegrad, Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia, România cauzează Bruselului și Berlinului mult mai puține dureri de cap, în ceea ce privește mișcările radicale. Românii, în mod consistent, se clasează printre cei mai eurofili din UE. Un partid anti-UE nu a figurat niciodată pe un buletin de vot în executiv (9). Apelurile politice răzlețite la tradițiile interbelice – Legionarismul, Românismul mare – atrag mai puțini alegători decât adună extrema dreaptă în cea mai mare parte a Europei de vest. Cele două milioane de maghiari din Transilvania, una dintre cele mai numeroase minorități din Europa, au devenit un model de conviețuire interetnică.”(10) Spre norocul UE, cel puțin unii dintre liderii intelectuali ai dreptei mai sunt și neoliberali, și propăvăduitori ai austerității, ceea ce le va știrbi din popularitate atâta timp cât vor rămâne astfel.

Totuși, de ce această insistență pe Eliade și Cioran a instituțiilor de promovare a culturii românești peste hotare? Oare e pentru că ambii, pe vremea lor, au fost funcționare de stat implicați în promovarea culturii românești peste hotarele României? Dealtfel, ca și Ionesco, motiv adesea citat de cei care-l învinuiesc de închiderea ochilor la călcarea prin străchini ideologice a celorlalți doi. Sunt totuși predispus să cred, că Ionesco era probabil pur și simplu prea obosit și resemnat și descurajat după război, ca să reproșeze prietenlor săi  „filozofului Ciorap” și lui Eliade, care „combina într-un mod paradoxal erudiția cu imbecilitatea” (11). Sebastian îl vedea altfel. Citate din Jurnal:

 – Joi, 2 ianuarie [1941] ÎI Întîlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E radios. – M-au numit.

A fost numit atașat cultural la Paris. – Înţelegi – zice -, dacă nu mă numeau, dacă rămîneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aş fi prezentat cu nici un preţ. Dar aşa, totul s-a rezolvat. Inţelegi? 

Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Şi mai ales nu aici- la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai mult decît un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite. Aş fi vrut, şi ar fi meritat, să însemnez cele două convorbiri mai lungi pe care le-am avut cu el în decemvrie. (p.286-287)

Lacuna la Kaplan

Kaplan, mai scrie, înțeleg eu, laudativ, despre cât de cool sunt intelectualii români de azi Patapievici, Liiceanu, Blandiana (între timp declarată poetă a libertății în Polonia), fără să scoată o vorbă despre pozițiile lor xenofobe. Mircea Toma, de exemplu, descoperea într-un articol publicat în Adevărul, „Sfânta batrânețe legionară: Ana Blandiana și disidentul Gabriel Liiceanu, tangențe  în discursurile celor doi cu ideile lui Zelea Codreanu pe care, desigur îl pomenește și Kaplan în cartea sa. E cel puțin ciudată această scăpare Kaplan. Evident exemplele intelectualilor de frunte sunt preluate de unii mai tineri, dar și minuțios observate și trecute în revistă de alții. Florin Poenaru, într-un text mai vechi (12) în care lua în vizor ceea ce el numește „fascismul social” al Alinei Mungiu-Pippidi, curios fapt, chiar îl citează pe autorul nostru, Robert Kaplan, deși citează dintr-o altă carte.  

Azi, când vedem scene africane cu Parisul incendiat, scene care ar putea fi în Coasta de Fildes, sau Sierra Leone, sau Sudan, nu putem decât să remarcăm reușita acestui mare experiment, de a reproduce natura dezlănțuită, ceea ce Robert Kaplan numește într-un reportaj al lui din „Freetown Nature Unchecked”, natura fără control, eliberată de constrângerile occidentale.  

Poate că în România de azi din cartea lui Kaplan nu mai există Garda de fier. Nu se vede nici xenofobia și avocații/ele vociferanți/e și influenți/e. Nici stângă nu există, dacă nu luăm în considerație pasajele anecdotice cu Silviu Brucan și Ion Iliescu.

PSD și comilitonii săi poate nu sunt stânga. Votanții lor, deși neauziți în spațiul public, sunt la capitolul toleranță adesea foarte asemănători cu cei ce au glas și și-l exprimă. Demos nu există. Nu votează oamenii, de ce să mai discutăm? 

Patapievici, unul dintre eroii lui Kaplan, prezentat ca plin de vigoare, în ajunul unei întâlniri de autor în Varșovia, – cu ocazia lansării în polonă a cărții „O idee periculoasă” – semnată de Pleşu, Liiceanu, Patapievici -, mi-a sugerat între patru ochi să nu-l citesc pe Marx, căci acesta ar fi vinovat atât de genocidul stalinist, cât și de cel practicat de toate mutațiile dictaturii proletariatului. Dacă nu mă înșeală memoria, a mai afirmat că Marx ar fi vinovat și de genocidul nazist. Unele dintre argumente lui Patapievici, aduse, adevărat, în pripă, căci discutam clipe înaintea părții oficiale a lansării, au fost deja descrise eminent de către Doru Pop(13). Partea amuzantă, însă, e că ceva mai târziu, pe parcursul întâlnirii, discuția a atins la un moment dat teoria critică, atunci Pleșu, s-a declarat, cel puțin parțial, marxist!

„Idee stupefiantă” (sau Idea care prostește) – o culegere de eseuri despre importanța memoriei ceaușismului și despre de ce idea comunismului nu a prins rădăcini în vest – așa cel puțin e scris într-o cronică a cărții într-o librărie polonă online. Dacă e chiar despre asta cartea, apoi sau nu știu cei trei domni ce se întâmplă în vest, fapt de care mă îndoiesc totuși, sau cel/cea de a făcut cronica nu prea a înțeles despre ce scriu distinșii scriitori. Curios fapt, cum s-a prins nenea google, că fac târcoale librăriilor online în căutarea volumului cu pricina (ICR Varșovia nu ni l-a trimis la redacție) îmi tot face publicitate la cartea respectivă împreună cu o baghetă de vrăjitor – accesoriu legat de seria de filme Harry Potter. Am făcut rost, totuși, de versiunea românească – „O idee care ne suceşte minţile” –  Îndrăznesc să sper că voi descoperi în paginile acesteia și ceva ce mi-ar aplana neliniștea modului în care, ca să citez din „Incosistența miturilor” – „unii intelectualii români declarați europenizați, sau cel puțin unii dintre ei, preiau aceeași moștenire culturală, căutând să ocolească, să ascundă aceste aspecte – esențiale – dar cu care în ziua de azi nu te poți prezenta în mod onorabil pe scena europeană. Teama de a asuma adevărul integral. Tocmai această asumare a adevărului integral ar fi semnul de maturitate a unei societăți. 

Acestea fiind spuse, mă întreb de ce o făcea Patapevici pe dealerul cu carnețelul de panseuri și notițe olografe (ce atrăgător sună!) care i-a aparținut lui Cioran la emisiunea Jocuri de Putere? (14) S-a vândut apoi cu 1400 de Euro. A fost parte dintr-un lot în care a mai fost și o menoră de bronz:

„Nu vă gândiți că nu știți la ce folosește menora din bronz ce a împodobit camera adolescenților Emil și Aurel Cioran în casa de la Rășinari, gândiți-vă că este un obiect care a aparținut unui monstru sacru”, a spus, încercând să ridice prețul obiectului licitat Vlad Babenco de la Artmark.” (15)

Deși m-am tot împotrivit, Kaplan m-a silit totuși să încep să mă gândesc la Cioran ca la un ponei roz cu o svastică pe coapsă. (16)

Anarhia la Kaplan

Unul dintre chițibușurile care pot deranja „În umbra Europei” este felul în care autorul utilizează termenul de „anarhie” și „anarhism“. Înțelegerea lui Kaplan a termenului se reduce la un anacronism – la haos, derăpănare, distrugere. Kaplan, într-un mod aparent simplist etichetează cu „anarhie” tot ceea ce-i displace – fie arhitectură, fie peisaj. Termenul e folosit încă de Platon și este unul înrădăcinat în gândirea europeană, sau poate doar vest-europeană, căreia îi tot aduce osanale Kaplan. Pentru Platon anarhia era un fel de drob de sare. Se referea la pericolul orânduirii de către meșteșugari a treburilor ce țin de armată, pe care aceștia nu le cunoșteau prea bine, căci nu erau generali. Ar fi putut proceda neînțelept, în dauna cetății și cetățenilor.

Mai aproape de noi, drept „distrugere“ sau „haos” termenul nu mai este înțeles astfel încă de la filosoful francez Pierre-Joseph Proudhon încoace. În studiul său din 1840 „Ce e proprietatea?” Proudhon i-a atribuit sensul de „orânduire politică egalitară”. Acest sens nou, veni odată cu declarația sa de aderență la anarhie. Pe de altă parte, acum un veac și ceva de ani, Piotr Kropotkin, unul dintre teoreticienii anarhiei, sublinia că este bine că se întâmplă cel puțin așa, adică oamenii folosesc termenul de anarhie incorect. Apropo, Kropotkin, ca și Kaplan, a scris despre România, Basarabia și Balcani, precum și despre bravul neam de monarhi – Hohentzoleri – o ramură a căruia a ajuns să conducă și Principatele Românești. Încă mai încasează sume considerabile din bugetul statului Român. 

„Atunci când cuvântul „anarhie” e repetat atât de des, o parte dintre cei ce-l aud vor decide în cele din urmă să se întrebe la ce exact se referă acest cuvânt și vor încercă să afle mai multe despre istoria și teoriile care stau la baza anarhismului, și chiar să le și discute, și să cugete asupra acestora. În acest moment, – scria Kropotkin optimist, – putem spune că am atins cel puțin acest țel, și poate chiar un al doilea țel – sunt oameni care recunosc adesea că anarhismul are idealuri, care sunt poate prea mari și frumoase pentru societate.

Kaplan, nu dă doi bani nici pe Kropotkin, nici pe haiducii anarhiști din Chișinău – unii dintre ei de origine evreiască – nici pe ce înseamnă anarhia din perspectiva auto-organizării politice. De fapt, am ajuns să cred că nu este o chestiune de neștiință, având în vedere impresionanta listă de lecturi ale autorului, precum și consultarea științifică a cărții, ci mai curând o alegere ideologică de a trece conștient cu privirea această direcție de gândire radical-politică. 

La fel făceau și liderii mișcărilor fasciste românești din interbelic, folosind drept sinonim al distrugerii termenul „anarhie”. Îmi voi permite să citez din doctrina antisemită a lui A.C. Cuza. (Nu e vorba despre domnitorul Unirii aici, dealtfel Kaplan vorbește și despre el, dar și despre ministrul antisemit în nenumărate rânduri, pe care îl voi citi aici. Fragmentul provine dintr-un text publicat în primul număr al ziarul „Apărarea națională”, pe 1 Aprilie, 1922 (fără glume) și reprodusă de nenumărați lideri ai extremei drepte, inclusiv de Zelea Codreanu în „Știința antisemitismului”, dar ulteriori și de către cercetători ai Gărzii de fier, de ex. în „Inconsistența miturilor”: 

„Știința antisemitismului conclude că jidanii sînt un element anarhic, periculos pentru existența tuturor celorlalte state.”

Partea amuzantă e că parțial această afirmație este adevărată. Elementele anarhice într-adevăr sunt periculoase pentru existența statelor. De ce? Anarhia este o formă de organizare politică axată pe o descentralizare maximă, pe solidaritate, egalitate și ajutor reciproc între membrii comunității în pofida diferențelor. O bună parte dintre anarhiștii sunt contra statului ca atare. Este adevărat și faptul că printre narhiști s-au numărat și evrei, mai ales în zona Basarabiei. Din nefericire mai toate urmele lor au fost șterse de istorie. Cu toate că unul dintre cei mai renumiți neoanarhiști și, printre altele, fondatori ai ecologiei radicale – Muray Bookchin – pomenește câte ceva despre strămoșii săi din Basarabia – așa-zișii „Narodnici” și socio-anarhiști. 

Emil Cioran a avut un prieten de pribegie la Paris. Pe B. Fundoianu. Evreu român, devenit, francez român evreu. Fundoianu, critic literar de excepție a scris și despre anarhie, de exemplu analizând ușor ironic textele lui Maurras. Pentru acestea ordinea era imposibilă fără idea unității, idee condamnată în republică și de democrație, căci risipește forțele în prea multe mâini. Monarhie și nu anarhie trebuie democrației. Maurras alegea catolicismul pe care îl găsește ca supremă ordine, opusă anarhiei semite (sic). Maurras va prefera papii și conciliile lor celor patru ovrei obscuri ai Evangheliei. Evreii obscuri predicau anarhia. (17) Poate că Fundoianu ar fi scris mai multe despre anarhie și nu numai, dar nu a mai apucat. În urma unui denunț, nu se știe nici azi al cui, a fost arestat de poliția franceză colaborantă și deportat spre lagărele de concentrare naziste. Moare în Auschwitz. Benjamin Fundoianu – fața necunoscută a modernismului Românesc – e titlul unei prezentări făcute de Olga Bartoszewicz în revista poloneză Herito, din 12/2013. În 2018 Bartosiewicz va publica unul dintre cele mai importante studii la zi dedicate lui B. Fundoianu – „Identitatea ambiguă” – o lectură obligatorie. Disponibilă doar în poloneză încă.

Modernismul la Kaplan.

Kaplan folosește pe post de antipod al anarhiei termenul de modernism. Îl suprafolosește. Moderne sunt mai ales… bisericile maramureșene și ochii călugărilor ortodoxși. (Nici de la Târgul internațional de carte de la Paris, pomenit ceva mai sus, n-au lipsit călugării scriitori moderni, care, nu mă îndoiesc l-ar fi impresionat și pe Kaplan cu privirea lor adâncă.) După cum văd eu lucrurile, modernismul, dar și mai devreme, precursorul acestui curent, iluminismul, care este atât de urât unor intelctuali români de frunte de azi, a încercat să pună rațiunea înainte de toate, dezrobind oamenii de rând. A fost o mișcare egalitaristă și anti-ierarhică, care a diminuat autoritatea monarhilor și bisericii, deschizând multe căi de afirmare personală prin educație. A fost o mișcare inclusiv anarhistă. Și actualmente modernismul (și chiar postmodernismul) este adesea asemuit unei mișcări egalitariste și în acest sens anarhice, fapt care explică cumva popularitatea acestui curent printre cercetători și artiști.

Pe de altă parte, practicile egalitariste au existat de mult timp în România/ Republica Moldova și regiunile aflate actualmete în Ucraina – Izmail, Odesa sau Bucovina, unde mai locuiesc majoritari/monoritari români – așa zisa împărțeală, de exemplu, când în ajunul sărbătorilor se coace pâine și se duce vecinilor, sau ceamurul – ridicarea casei de lut cu puterea întregii comunități – care exprimă o solidaritate interumană de netăgăduit și din care, în opinia lui Kropotkin, ulterior s-ar putea să se tragă practici și gândirea anarhistă, eminamente poporană.

Anarhiștii mai constituie și azi un grup mare de deținuți politici din Rusia, despre care trâmbițează colective independente din toată lumea și pentru care organizează campanii de susținere. Egalitarismul radical nu a fost acceptat niciodată de elitele politice, nici de cele românești, nici de cele rusești, chiar și atunci când aceste idei veneau dinspre clasele orânduitoare. Se poate specula că Alexandru Ioan Cuza și-a pierdut domnia și pentru că dorea să introducă un vot universal în România, iar Ion Creangă îl prezenta drept un lider care vorbea și asculta poporul. 

Iată, aflu că Robert Kaplan a mai scris o carte în care termenul de anarhie este plasat în titlu. Mi-e frică să pun mâna pe ea. Îndrăznesc totuși să cred că Kropotkin are dreptate și că cel puțin o parte dintre cititorii lui Kaplan, asmuțiți fiind de autor, vor încerca să afle mai multe despre ce e chestia asta „anarhia”. Au de unde, inclusiv în România, vedeți, de exemplu pagini libere sau în Polonia, aici opțiuni chiar sunt multe – bractwo trojka, squotul syrenka, zemsta.org ș.a. Curios lucru, grupurile anarhiste par să fie mai puțin plăguite de stat în vest decât în est. În vest există numeroase biblioteci, librării, numeroși autori contemporani continuă să contribuie la oblăduirea ideilor anarhiste, cu toate momentele lor istorice dure, încâlcite și chiar violente. Mă întreb dacă Pleșu, Liiceanu și Patapievici au dat târcoale și acestor corpuri de cunoștințe în încercarea lor de a înțelege ce-i cu idea stângii în vest – atât în Uniunea Europeană, inclusiv Polonia, sau Americi. Vă îndemn, așadar, dragi cititori, să căutați și voi să aflați mai multe despre practicile anarhiste de astăzi. L-au citit oare pe David Graeber?

 

Eminescu antisemit

În textul pomenit mai sus de A.C. Cuza, ultranaționalistul și antisemitul, trece în revistă mai multe nume de intelectuali români de frunte, pe care îi acaparează în tabăra antisemiților. Printre ei e și Eminescu, și Alecsandri. Kaplan îi suge parcă de pe buze lui A.C. Cuza vorbele, scrie și el despre antisemitul Eminescu, citând un renumit fragment din scrisoarea a treia – bulgăroi cu ceafa groasă/ grecotei cu nas subțire. E o insuficientă evidență, dacă nu chiar caricaturală. Puțin plauzibil că acest autor a citit cele 2700 de pagini de publicistică ieșită de sub penița lui Eminescu (atâta-i volumul publicisticii eminesciene în ediția din posesia mea). Iar e o repetiție culeasă de pe undeva. (Volovici chiar vorbește despre acest fragment devenit clișeu.) Paradoxal, „Eminescu antisemit” sunt și cuvintele susținătorilor Gărzii de fier, care au încercat să și-l aproprieze. Bunăoară, un popă, susținător al legionarilor (n-o să-i scriu numele, zic doar că a fost citat în „Incosistența miturilor”) afirma: – anti-semitismul legionar n-ar fi fost de esență fascistă, ci s-ar fi alimentat din ideologia politică a lui Mihai Eminescu și din realitatea istorică. – Romanii au plătit jertfele pe fronturile Primului Război Mondial – iar evreii, arendași, bancheri, comercianți s-au bucurat de privilegii excepționale. – Oricum ar fi, într-adevăr, dăm aici și de acest senzual și curios mariaj între antisemitism și ortodoxie, pe care Kaplan, a câta oară, se face a-l trece cu privirea în cartea sa, probabil în urma mesmerizării ochilor de călugări. 

În general, fenomenul incorporării post-mortem a unor autori de către tot felul de totalitarisme este interesant în sine, iar cazul Eminescu este simbolic, căci din scrierile sale s-au înfruptat care mai de care ideologi. După textul său „Evreii și Conferința” Eminescu lejer putea fi incorporat în dreapta radicală și antisemită- evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-1 atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în despreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor numai ecuivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăieşte din traficul unei munci străine, atunci ea samănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupeţeşte lucrul străin.

Eminescu și Alecsandri au fost doi dintre foarte puținii scriitori români permiși parțial în Basarabia sovietică, după arderea cărților în alfabet latin după anexare. E pentru că scriitura celor doi putea fi lejer incorporată și în marxismul sovietic de curte. – Cine dintre cei care au mers la școală în RSSM nu au auzit de „Împărat și proletar”? Alecsandri, pe de altă parte a fost un neobosit culegător de folclor, ceea ce era în regulă pentru sistem. Ambii clasici erau susținători ai țărănimii și optau pentru emanciparea sclavilor. 

Xenofobia și antisemitismul lui Eminescu transpar într-o serie de fragmente publicistice. Atât Eminescu, cât și Alecsandri se declarau contra oferirii cetățeniei românești evreilor. Deși, Alexandru Ioan Cuza primiseră în rândul funcționarilor evrei și a oferit în anumite condiții posibilitatea participării lor în alegeri locale, precum și dreptul de naționalizare – după 10 ani de reședință. În ceea ce privește cetățenia, evreii din România lui AI Cuza se aflau în aceeași situație ca și străinii în Polonia de azi care vor să dobândească cetățenia Polonă. Străini sunt obligați să locuiască fără întrerupere 10 ani de reședință (uneori mai mult, căci sistemul clachează în defavoarea petiționarilor) și legală în Polonia, să aibă o sursă stabilă de venit și un domiciliu. Iar o lege draconică i-ar putea impune eventual să treacă la catolicism, mai în glumă, mai în serios. 

Azi, în Israel, dobândirea sau redobândirea cetățeniei e și mai dificilă. Legea privind cetățenia și intrarea în Israel nu permite obținerea cetățeniei pentru persoane care fac parte din așa-zisa categorie „cetățeni inamici” chiar și prin căsătorie (18) – adesea din familiile arabe, mai ales a palestinienilor refugiați sau deportați, astfel dând naștere unei numeroase Diaspore. În ianuarie 2012, Curtea Supremă de Justiție a Israelului a confirmat validitatea legii cetățeniei, votată inițial în 2003. Guvernul Israelian, înscăunat de un cabinet votat prin scrutin național, se pare la o primă vedere, gândește la fel cum gândeau Eminescu și Alecsandri la vremea lor, în ceea ce privește acordarea cetățenii unor etnii nedorite de majoritari. Eminescu, Alecsandri, judecătorii și funcționarii de stat israelieni de azi au dat și continuă să dea dovada unor acte xenofobe. Alecsandri nu doar prin scriitura sa, fiind și politician a practicat politici conservatoare și xenofobe, în ceea ce privește dreptul la cetățenie pentru străini. Eminescu era cu opinia, opinii radicale, Alecsandri fiind un politician influent, era și cu practica. Recunosc, mi-e teamă să parcurg minuțios textele lor mai deocheate, deși am făcut rost și de ele. 

Cartea lui Kaplan m-a silit să le caut. Se găsesc acolo și pasaje care azi, scoase din contextul timpului – austeritate, sărăcie extremă, teama reală de apariția unui stat în stat, acces redus la informații, o atmosferă radical naționalistă, etc – au un răsunet antisemit. Holocastul pe vremea lor părea inimaginabil. Cel puțin încă nu am în aceste texte răsfoindu-le în grabă peste pasaje la fel de șocante ca cel spicuit de Slavici, pe ale cărui minunate povești am crescut și eu: 

Să fie omorâți toți semiții și înecați în Dunăre! (citat în traducerea poloneză a cărții lui Volovici p.57.)

Vestul, vestul, vestul

A.C. Cuza, un tip realmente bolund, credea, printre altele, că Isus avea origine ariană, după Houston Stewart Chamberlain, teoreticianul britanic al rasismului – britanic?! Ce? Cum așa? Vestul ăsta deloc sfânt și nemodern. Tot ce a scris AC Cuza trebuie tratat cu o doză de scepticism. Nu știu cum se face că Kaplan repetă atâtea după el.

Mulți românii par să privească spre vest, catatonic, ca un tic nervos. Unii, din nefericire, vedeau modele de roluri în Maurrași, Hitleri, Mussolini. Kaplan, în schimb, vede prezența vestului în strălucirea ochilor călugărilor ortodoxși și a modernismul în acoperișurile ascuțite ale bisericilor de lemn maramureșene. (Edward Said ar fi plesnit din degete nu o singură dată de ar fi citit „În umbra Europei”!) Popa neaoș și bănos de la târgul de carte de la Paris, întronat sub marele chip al lui Eliade, care pe lângă faptul că scrie vederos și pe placul unor femei, mai știe să le facă și rucodelii din piele. Mă întreb dacă Kaplan se referă la modernismul văzut în ochii acestui călugăr anume, căci vizitează și Transnistria în „În umbra Europei”. Poate că nu l-a văzut. Din păcate se ceartă cu călăuza-i enervantă din motive necunoscute și recunoaște că-i pare rău. Călăuza-i, o doamnă, rămâne fără nume, ca-n piesa lui Mihail Sebastian. Nu a fost trecută nici la mulțumiri. O fi pentru că e femeie? Ce ar face un jurnalist vestic fără fixeuri prin Balcani? Nimic.

Apropo, autorul mai insinuează la un moment dat că Elena Ceaușescu ar fi fost în spatele ideii Palatului Poporului și că prezența ei se simte acum acolo, la fel cum se simte prezența lui Nicolae Ceaușescu într-o vilă de-a sa. Of… femeile astea nerușinate… Adevărat, Elena Ceauşescu, pe care multă lume a considerat-o mai rea ca soţul ei, primeşte de obicei mai puţină atenţie în discursul post-ceaușist. Adesea e trecută pe lista ţiganilor: „Şi ea provine tot din coviltir de şatră…” (vedeți studiul lui Fosztó László – Colecţie de studii despre romii din România. Kaplan este, însă, suficient de precaut să nu cadă în această capcană a segregației etnice. Mai mult decât atât, deși într-un mod laconic, este unul dintre foarte puținii autori care în paginile cărții sale oferă cuvântul și (liderilor) unor minorități naționale din România și R. Moldova. Aceste glasuri adesea lipsesc cu desăvârșire din multe istorii ale României.

Trei decenii după prăbușirea blocului comunist inegalitatea între bogați și săraci a crescut nu doar în fostele țări socialiste dar și în toată lumea. Este la un nivel fără precedent. Se poate spune că și diviziunea dintre Vest și Est intensifică această discrepanță. De fapt, Kaplan vorbește despre România ca fiind parte din Europa Centrală. Deși intelectualiștii vestici au descoperit idea destul de târziu, vedeți de exemplu cartea lui Timothy Gordon Ash – „În ciuda și pe contra. Eseuri despre Europa Centrală”, tot prin Est au descoperit-o. La noi, Mihail Sebastian în câteva rânduri vorbește despre o Europă Centrală și chiar împletea viziunea unor coaliții geopolitice locale foarte intrigante în textele sale din Cuvântul, da Cuvântul lui Nae Ionescu era un loc unde se putea scrie democrat și antitotalitar. Marta Petreu a dat-o rău în bară cu ultranaționalizarea publicisticii Sebastiene. Vedeți în acest sens răspunsul prompt al lui Laszlo Alexandru în „Cum se inventează un huligan” dat romanicerei clujene. Din câte se pare și Sebastian folosea termenul de anarhie, în toată complexitatea acestuia. 

 

Inegalitate la Kaplan

Kaplan nu prea vorbește despre economie și inegalități, iar lupta de clasă nu-l prea interesează. Este elitist. Îl proslăvește, de exemplu pe Carol I, dar nu pomenește de răscoala din 1907 – în care conform lui Philip Eidelberg au murit peste 100.000 de oameni (date oficiale, circa 400, iar cifra cea mai des citată e 11.000 de morți). Din nefericire 100.000 e o cifră neclară pentru că extraordinara administrație carlistă a știut să mușamalizeze conflictul. 100.000 este o cifră pe care Kaplan o folosește dealtfel adesea în care. Oare de ce s-or fi răsculat săracii țărani? Pentru că Carol (ador aceste cacofonii) era cel mai cel mai rege? 

„În umbra Europei” este așadar un text amalgamat și cu teză care încearcă să prezinte spațiul ideatic al României și Republicii Moldova azi, mentalitatea locuitorilor acestor state. Prezintă și o istorie citită din cărți adesea găsite întâmplător prin anticariate și librării (ceea ce e foarte drăguț și corupător). Încearcă să convingă sau chiar să impună, în mod conștient sau nu, ideologia conservator liberală. 

Începutul înduioșător, o poveste despre descoperirea unor publicații care s-au dovedit a fi importante pentru autor pe parcursul vieții pur și simplu rupe și pavează drumul către inima oricărui bibliofil. Kaplan petrecea ore îndelungate prin anticariate. Caută și adesea găsea volume extraordinare cu idei care ar trebui să fie reciclate. De exemplu, constată în „Guvernele comuniste din Europa de Est”, semnată  H. Gordon Skilling că – în anii treizeci, cu mult înainte de al II-lea Război Mondial, politicile de concesiuni ale Marii Britanii și Franței față de Germania nazistă au stricat reputația Europei de Vest în ochii Europei de Est. […] Pierderea Europei de Est în favoarea lui Stalin își avea rădăcinile în tratatul din 1938, de la München, semnat de Chamberlain și Hitler. Citeam aceste fragmente din Kaplan, în timp ce internetul românesc începea să fiarbă din cauza unor afișe și timbre românești, pe care au fost tipărite profilurile lui Hitler, Antonescu, și al recent decedat, dar pe atunci tânărul rege Mihai I. (Colița se poate vedea și în Muzeul celui de al II Război Mondial din Gdansk.) 

România lui Kaplan e descrisă cu foarte multă erudiție, poate prea multă erudiție, căci autorul e tentat să-și construiască discursul parcă mai mult pe citate din cărți și nu pe proprii săi ochi de reporter. Deși discută cu multă lume, mai ales elite politice, diplomați americani, scriitori, cercetători – unii dintre ei foști înalți funcționari de stat sau activiști politici. Dar aude doar ce vrea el să audă, uneori mai și încurcă ițele. Toți se tem de Rusia și mai ales de Putin. Acesta a câștigat prezidențialele recente coroborând teza intrată deja în cultura populară în Vest, mai ales cea din America de Nord, că dacă cineva vrea să fie reales președinte al unui stat oarecum democratic, trebuie să inițieze un război și să-l câștige. Într-adevăr, Putin va fi discutat de-a pururea în Balcani sau atâta timp cât se va afla la cârma Rusiei. Nu e o excepție nici Moldova, mai ales cea preelectorală. Doar că majoritatea participanților în alegeri din R.Moldova și-au exprimat o opinie contrară cu cea pe care ne-o prezintă Kaplan. Moldoveni văd în Rusia o speranță, că e așa sau ba e altă chestie. 

Pauză.

Aici m-am cam lăsat de lucrat la textul ăsta. Vineri, 30 martie trupele israeliene au deschis focul asupra unor demonstranți palestinieni în Fâșia Gaza omorând 17 persoane și rănind mai mult de 1000. Pe 6 aprilie din cauza bombardării israeliene din Fâșia Gaza au fost ucise 9 persoane și rănite altele 300. Vineri, 13 aprilie, o altă persoană a fost ucisă și mai multe zeci au fost rănite. Cererea pentru o investigație independentă al evenimentelor înaintată Consiliului de Securitate al ONU a fost blocată de către Statele Unite și ministrul apărării israelian, Avigdor Lieberman, care a declarat că soldații „au făcut ceea ce era necesar“ și că „merită medalii.“

În fața Ambasadei Israelului din Varșovia s-au adunat aproximativ 80 de persoane care au protestat față de represiunea israeliană împotriva demonstrațiilor palestiniene. S-au scandat lozinci, ridicarea blocadei din Fâșia Gaza, s-au cerut drepturi egale pentru minoritatea palestiniană din Israel, să se pună capăt ocupației din Cisiordania și Ierusalimul de Est, impunerea unui embargo asupra tranzacțiilor de arme cu Israelul și mai multe sancțiuni. Participanții au atras atenția asupra violenței sistemice cu care se confruntă palestinienii și tăcerea „comunității internaționale“ la încălcările drepturilor omului de către Israel. S-a criticat, de asemenea, suportul (militar, politic și economic) pe care Israelul îl primește din alte țări ale UE, inclusiv și din Polonia.

Se strigau slogane – „Libertate Palestinei!”, „Opriți masacrul din Fâșia Gaza!”, „Israel – stat apartheid”, „Netanyahu – terorist”

Jurnalul lui Sebastian:

Scrisul, dacă nu mă ajută să comunic cu cineva (printr-o scrisoare, sau printr-un articol. sau printr-o carte), începe să mi se pară, cel puţin la început, un lucru absurd, lipsit de intimitate. (p.285)

Oroare de muzica germană (- evrei în Polonia, dincolo de orice oroare – ianuarie 1940)

Am văzut adineauri, venind spre casă, un grup de refugiaţi polonezi. Erau Îmbrăcaţi ca vai de lume. Purtau cîte un prăpădit rucksack în spinare – dar trăiau. Înţelegi? Erau vii. Erau salvaţi. (p. 233)

„Rezistenţa polonezilor la Varşovia – zice Mircea – este o rezistenţă iudaică. Numai jidanii sunt în stare să şantajeze cu femeile şi copiii aruncaţi în plină linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane. Germanii n-au nici un interes să distrugă În România. Numai o politică progermană ne poate salva. […] Sovietele nu mai sunt o primejdie. căci pe de o parte au renunţat la comunism – iar comunismul, dealtfel, să nu uităm nu este totuna cu marxismul şi nu este neapărat iudaic – iar pe de altă parte ele [Sovietele] au renunţat la Europa şi se îndreaptă exclusiv spre Asia.”

„Ceea ce se întîmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreieşti pătrund În ţară. Decît o Românie încă o dată invadată de jidani, mai bine un protectorat german.” –

Comarnescu mă asigură că mi-a reprodus textual vorbirea lui Mircea. Acum Înţeleg perfect de ce cu mine e atît de reticent cînd e vorba de politică şi de ce pare că se refugiază în metafizică. pentru a scăpa de ororile politicei. (pp. 231-232.)

Evrei opriți la hotarul cu România, deși erau deținători de pașapoarte românești. 

 

Theodor Adorno, Walter Benjamin și alții.

Despre anarhismul lui Benjamin și Adorno ar trebui discutat mai în detaliu, altundeva și altcândva. Walter Benjamin a evadat din Paris, spre deosebire de Benjamin Fundoianu. Tot în zădar.

Pentru unii, modernul și modernismul erau o chestiune de progres. Pentru Adorno era o chestiune de dezintegrare. Expresia nouă, chestionarea valorilor, dezintegrarea lor acută prezentă în artele noi era urâtă de naziști, care doreau o revenire la valorile artistice pre-moderne. Cei adunați în jurul Școlii de la Frankfurt s-ar poziționat de partea expresiei noi.

Walter Benjamin scria:

Noua metodă dialectică de a face istorie ni se prezintă ca arta de a experienția prezentul ca o lume în trezire, o lume la care visul pe care îl numim trecut se referă în adevăr. „

(The Arcades Project, p. 389.)

Acest lucru evaziv, imaginea dialectică, atunci, nu este atât o imagine care poate fi văzută, ci ceva care nu poate fi reprezentat decât în limbaj și totuși conectează trecutul și prezentul în relația dialectică.

În sensul ăsta, benjaminian și adornian, cartea lui Kaplan totuși a funcționat, deși autorul promovează idei cu care cei doi nu ar fi fost probabil de acord. Textul lui Kaplan într-adevăr îmbrâncește spre trecut. Impune un început de călătorie. Abia un început.  

Recente 

Fapt divers, Președintele Poloniei, Andjei Duda a atacat recent protestele judecătorilor din Polonia, cu răsunet (problematic) în toată lumea democrată. A criticat judecătorii care au fost reinstalați în decembrie 2018 la Curtea Supremă. I-a acuzat de presupuse încălcări nepedepsite ale legii, ale constituției și i-a apostrofat pentru că au provocat „anarhie”.(19)

REFERINȚE:

1. Vedeți Doi dușmani ai iluminării. Cap. 3. Al doilea atac violent: Joseph de Maistre și obscurantismul direct, de Isaiah Berlin. Text disponibil în limba engleză: http://berlin.wolf.ox.ac.uk/lists/nachlass/maistre.pdf.
2. Vedeți ultimul interviu oferit de Heidegger revistei Spiegel: ia801407.us.archive.org/19/items/MartinHeidegger-DerSpiegelInterviewenglishTranslationonlyAGodCan/Heidegger-derSpiegelInterview1966.pdf; precum și revista Critical Inquiery, ediție specială dedicată relației lui Heidegger cu nazismul, 1989, volum 15, nr 2. criticalinquiry.uchicago.edu/past_issues/issue/winter_1989_v15_n2/
3. Michael Rothberg, 2000, Before Auschwitz, Maurice Blanchot, From Now On. In Traumatic Realism, University of Minnesota Press, Mineapolis, pp 59-106.
4. Einar Haugen, 1941, Knut Hamsun and the Nazis, in Books Abroad, Vol. 15, No. 1, pp. 17-22.
5. Vedeți textul lui David Trotter, Saved by the Ant’s Fore-Foot, despre The Pisan Cantos, o plachetă de poezii pe care Pound a început să o scrie în arest, lrb.co.uk/v27/n13/david-trotter/saved-by-the-ants-fore-foot, 2005, 7 iulie, London Review of Books, Vol. 27 No. 13, pp. 21-23.
6. Louis Menand, 2014, The De Man Case, newyorker.com/magazine/2014/03/24/the-de-man-case
7. Între timp, această carte a apărut în Polonia în 2016, la Ed. Austeria, cu susținerea financiară a ICR Varșovia.
8. „Romania’s Mystical Revolutionaries: The Generation of Angst and Adventure Revisited,” East Euopean Politics and Societies 8 (1994) 402-38.
9. Cu excepția parțială a PRM, care s-a dus odată cu moarte liderului său Corneliu Vadim Tudor.
10. Alexander Clapp, „Romania Redivivus” New Left Review, Nov Dec 2017 pp.5 – 42.
11. Dan Alexe, Intelectualul român care ura legionarii, deși Eliade și Cioran îi admirau, 05 Aprilie 2018, https://www.vice.com/ro/article/a3yj34/intelectualul-roman-care-ura-legionarii
12. Florin Poenaru, Rasismul social al doamnei Alina Mungiu Pippidi, 11 august 2014

criticatac.ro/rasismul-social-recurent-al-doamnei-alina-mungiu-pippidi/

13. Doru Pop. Who’s Afraid of Marxism? Or Why Marx was Right and Pleşu, Liiceanu and Patapievici Are Not! Philobiblon: Transylvanian Journal of Multidisciplinary Research in Humanities . Jul-Dec2015, Vol. 20 Issue 2, pp.423-433.
14. youtube.com/watch?v=0UGVajBmKso
15. Tacâmurile de argint ale familiei filosofului Emil Cioran, vândute la licitație cu 5.000 de euro

profit.ro/profitul-tau/lifestyle/tacamurile-de-argint-ale-familiei-filosofului-emil-cioran-vandute-la-licitatie-cu-5-000-de-euro-15412269

16. Eugen Isidor. Corina Suteu: ”Romania din umbra a dat la cap poneiului cu svastica”. mobile.hotnews.ro/stire/4198620
17. B.Fundoianu. Imagini și cărți din Franța, p. 44.
18. Israel upholds citizenship bar for Palestinian spouses. BBC News. 12 ianuarie 2012.
19. Maria Pankowska, 22 decembrie, 2018, Żałoba po „dobrej zmianie”. PiS przeżywa porażkę w sprawie Sądu Najwyższego, oko press. oko.press/zaloba-po-dobrej-zmianie-pis-przezywa-porazke-w-sprawie-sadu-najwyzszego/?fbclid=IwAR1kHe6yHNPDA8UAQxhhkjVtErhv0dIJ4auf5Hw6YV8QVhyd3HwdrcAFcv8

Textul a apărut inițial la prietenii și camarazii noștri de la Mămăliga de Varșovia.