Nimic nu e mai firesc decât competiția între diferite proiecte emancipatoare în vederea reconfigurării societății în care trăim. Forța dialectică a negativității este una constitutivă pentru orice fenomenologie matură: ceea ce i se sustrage sfârșește mai devreme sau mai târziu prin a se refuza universalității și a se împotmoli asupra ei înșiși, în mlaștina arbitrariului inconsistent și lipsit finalmente de utilitate politică.
Competiția implică însă întotdeauna poziționare, adică asumarea implicită a unei ierarhii, oricât de mult am dezavua acest termen. Nu falsa ierarhie liberală operând prezumtiv într-un context anistoric, într-un vid social, și asigurând astfel rezultatele cele mai echitabile și optime posibil, adică deturnarea alternativelor reale, structurale, spre un consens hegemonic în care dezbaterea este redusă confortabil și depolitizant la o problemă de cultură, de „mentalitate”; mă refer aici la departajări între proiectele progresiste care, pornind din puncte diferite și mergând din direcții diferite spre un obiectiv totuși comun, recunosc, prin însăși traseele lor diferite, dar sinergice, că pornesc, deși aspiră evident să o depășească, de la o condiție iremediabil particulară. Diferențiere pe orizontală, nu pe verticală, ierarhie „îmblânzită” sub forma unei motricități conceptuale în absența căreia punerea oricărui subiect în predicatul său devine imposibilă.
Mi-am propus să tratez aici, pe scurt, un subiect foarte delicat, pe care nici măcar nu îl stăpânesc în mod corespunzător: dimensiunea de gen a progresismului contemporan. Știu, subiectul e destul de bine documentat științific, și produce și acolo scântei: Seyla Benhabib, Judith Butler, Nancy Fraser, Drucilla Cornell, Luce Irigaray sunt câteva dintre autoarele feministe fundamantale, din punctul meu de vedere, la fel cum Immanuel Wallerstein, Eric Hobsbawm, Alain Badiou și, parțial, Slavoj Žižek sunt autori marxiști contemporani de neocolit, mai ales prin abordările lor implicite sau explicite relativ la teoriile feministe critice. În ceea ce mă privește, voi încerca să prezint succint, într-un format publicistic, nu științific, câteva chestiuni pe care le consider importante referitoare la relația dintre teoria critică marxistă și post-marxistă și feminismul critic.
Învelișul-social cultural al sexului, genul, ba chiar creatorul sexualității în anumite împrejurări, reprezintă o contribuție remarcabilă la expansiunea cunoașterii critice în detrimentul consensului intelectual liberal, pe de o parte, respectiv în detrimentul așa-numitului „marxism sovietic”, pe de altă parte, steril și dogmatic la nivel intelectual și conservator, ba chiar reacționar, după o anumită etapă, la nivel politic efectiv. Concepte ca patriarhat sau intersecționalitate sunt iarăși utile și lăudabile în descifrarea sarcinilor politice prezente: pentru a fi autentică și eficientă, critica trebuie să se oprească și asupra ei, din interior, și asupra criticilor exterioare ale criticii. Dar așa cum doar a critica fără a acționa se rezumă la a cârcoti, la fel a acționa fără a critica înseamnă a te resemna și a accepta prezentul ca orizont ideologic perfectibil, dar insurmontabil.
În altă ordine de idei, voi argumenta următoarele: sexul e prea individual pentru a conta cu adevărat din punct de vedere emancipator, iar genul prea abstract. Imposibil de sustras particularității individuale, sexul contribuie în mod constitutiv la definirea identității personale; dacă această contribuție este considerată definitivă, aparenta reîmprospătare sau reînnoire pe care o aduce cu sine devine neconstructivă din punct de vedere politic. Tocmai de aceea afirmarea zgomotoasă a dreptului fiecăruia de a-și explora fără prejudecăți și în siguranță propria sexualitate este atât de benefic pentru consensul hegemonic neoliberal: este vorba despre un drept individual, „de prim rang”, nu un drept social și economic, „de rang secund”. Însăși clasificarea aceasta a drepturilor omului conform cartei adoptată de Organizația Națiunilor Unite în 1948 este una care reflectă asimetria geopolitică a Războiului Rece și confirmarea ascensiunii hegemonice a Occidentului. În paranteză fie spus, drepturile „de rang secund” nici nu ar fi existat în absența presiunilor sovietice în acest sens ceea ce arată în ultimă instanță cât de ideologizată ar fi putut carta fără acest demers, cât de aparent universală, generală și de bun simț ar fi fost interpretarea integral-occidentală a problemei. Ideologia sovietică era doar mai vizibilă și mai nouă, atâta tot. Ideologia occidentală aspira să fie cât mai invizibilă posibil, și deci cât mai eficientă, cât mai hegemonică.
Sexualitatea are deci ca centru de greutate individul. Genul la fel, cu mențiunea că acest concept are o utilitate mai degrabă reflexiv-critică decât politică. E drept că intersecționalitatea aspiră să înțeleagă genul în întretăierea lui cu clasa, dar riscul care apare aici este ca genul să capete preeminență asupra clasei, mai ales prin echivalarea marxismului cu o nouă formă de patriarhat. Când asta se întâmplă, genul poate fi canalizat în direcția unei false conștiințe postmoderne aflată în perfectă rezonanță cu individualitatea mai sus amintită. Însă, în economia politică modernă, de tip capitalist, clasele au un rol crucial în procesul de producție, respectiv în potențiala scurtcircuitare a lui, pe când genul poate fi rapid orientat înspre procesul de reproducere capitalistă, atât culturală, cât și fizică, sub forma mâinii de lucru. De aici alunecarea genului spre și utilitatea lui preponderentă pentru capital, nu pentru proiectele anticapitaliste.
Este adevărat că marxismul clasic omitea involuntar foarte multe aspecte patriarhale, cum ar fi munca feminină neplătită, necuantificată oficial, din gospodăriile individuale, la fel cum demantela de altfel familia burgheză ca sursă de bază a reproducerii ordinii existente. Însă marxismul creator, marxismul totalizant (nu totalizator, nici totalitar, altă fumigenă ideologică liberală) de extracție hegeliană care reprezintă o foarte bună premisă pentru punerea în problemă a prezentei discuții – permite încorporarea și depășirea acestor critici în interiorul său. Nimic nu ne împiedică desigur să ducem critica mai departe, în exteriorul și chiar împotriva sa. Însă asta ne poate îndepărta periculos de mult de clasă și apropia în același timp periculos de mult de gen și, mai departe, de capitalism.
Psihanalitic apoi, inconștientul freudian structurat pe baza sexualității neconștientizate sau reprimate prin întâlnirea eului cu ceea ce Sigmund Freud numea „principiul realității” trebuie „asanat”, întocmai ca o mlaștină, din exterior spre interior, făcând loc rezonabilității și diferitelor forme de coexistență socială întotdeauna ameliorabile sau chiar suprimabile la un moment dat. Că această asanare e ideologizată, patriarhală, capitalistă etc. – de acord, dar mișcarea interiorității spre exterior este întotdeauna preferabilă cramponării interiorității asupra izolării sale egoiste și inutile. Pentru că nu poți avea societate, nici perspective de emancipare a ei, fără a face pasul spre o exterioritate alienată ce-i drept, dar întotdeauna mai recuperabilă în sens critic-progresist decât interioritatea. Chiar și Jacques Lacan, al cărui structuralism depășește de departe raționalismul totuși pozitivist al lui Freud, chiar dacă Freud a contribuit enorm la demantelarea psihanalitică a acestei ideologii științifice, la fel cum Marx a făcut-o din perspectivă socială – considera că inconștientul, structurat de data aceasta lingvistic mai degrabă decât instinctual și produs de „supradeterminarea simbolică” a semnelor pe care nu le putem vorbi și înțelege niciodată până la capăt – permite individualului un mic spațiu de manevră care se manifestă la întretăierea, la dislocarea șirurilor simbolice, adică în momentele de bifurcație din viața individuală. Numele-tatălui ne vorbește și simbolizează cotidian dorințele primare, opace chiar și pentru protagonistul lor, sub forma dreptului și a ordinilor social-politice existente. Inconștientul devine din bagaj greoi, dar indispensabil, al rațiunii, vehicolul principal al acesteia. Chiar și așa însă, trebuie să ne concentrăm eforturile asupra unei metode deductive de înțelegere a socialului, nu asupra uneia inductive. În fond, așa procedează și Lacan: cartografiem exteriorul pornind spre interior, nu de la interior. Pentru că pornind de la interior e foarte probabilă să rămânem la interior: strategiile capitaliste de comodificare a dorinței (Marcuse) și de introducere a unei rupturi schizoide, incestuoase, în ordinea gândirii, capabilă de a produce rușini și vini debilitante și în același timp splendid de depolitizante (complexul Oedip – Deleuze-Guattari) – nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni.
Nu în ultimul rând, prin echivalarea principiului freudian al plăcerii cu sexualitatea în general, ulterior cu reproducția simbolică și materială a ordinii capitaliste, în scrierile lui Lacan, ne situăm în continuum-ul individualist sex-plăcere-muncă, în care munca este subordonată și devine un mijloc pentru a obține cât mai mult satisfacție individuală, sexuală și nu numai, nu un scop politic asumat în vederea – pretențios și bombastic, știu – schimbării lumii. Adăugăm acestui melanj genul și obținem o muncă nu universală în sensul hegelian al termenului, deși consecințele universale ale muncii își fac simțită prezența întotdeauna, chiar dacă nu știm să o vedem și să o punem la treabă în mod critic – ci o muncă a cărei universalitate este disociată de producătorii ei și utilizată drept combustibil pentru consolidarea și extinderea capitalului, atât ca fantasmă, ca dorință, cât și ca economie politică. O muncă alienată, în termeni marxiști, o muncă masturbatorie, aș adăuga, în termeni psihanalitici. Și dacă ținem cont de faptul că prezenta generație occidentală cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani, și chiar generațiile având spre 30 de ani și peste, fac aproape de două ori mai puțin sex decât generațiile precedente, conform unor studii recente (popularizate în The Guardian, de exemplu, și nu numai), peisajul este complet: pornografie, surmenaj, distracții frivole, „tehnici ale sinelui”, vorba lui Michel Foucault, toate potențându-se reciproc pe fundalul unei alienări fantastice. Cum spunea Kurt Cobain, că tot s-a împlinit zilele trecute un sfert de secol de când a murit – sex, drugs and rock ‘n roll turned into coffee, masturbation and rock ‘n roll… Alienarea sexuală nu poate fi cosmetizată (nevrotic) în emancipare sexuală, cu atât mai puțin în emancipare socială. Oricum, trăiască revoluția!
Fenomenologic apoi, sexualitatea este un dat indepasabil: există întotdeauna un rest biologic imposibil de depășit, de deconstruit, de genizat. Corpo-etica feministă și masculinitățile temperate și constructive cu care trebuie armonizată, conform excelentei lucrări a lui Ovidiu Anemțoaicei publicată în 2017 la editura Tracus Arte – trebuie să învețe să se (re)descopere și asculte reciproc, nu să se condamne aprioric și părtinitor. Sigur că totul este construit social: suntem atât de postmoderni încât simțim tot timpul nevoia de a justifica această maximă, probabil datorită alunecării culturale masive din ultimele decenii, care a împins extrem de mult centrul la dreapta spectrului politic. Chiar și așa, atunci când inclusiv biologicul și fizicul intră în lumea noastră cotidiană și în ontologiile noastre prin intermediul unor interacțiuni și a unor sedimentări semantice concomitente și/sau ulterioare acestor procese, nu trebuie să uităm că, fenomenologic, ele ar continua să existe ca un „ceva” de ne-gândit, de ne-exprimat și de ne-apucat, ca să mă exprim heideggerian, în absența noastră. Excesul de construcție socială poate conduce deci spre solipsism, spre un individualism sterp care, din nou, riscă să confunde emanciparea sexuală cu emanciparea socială.
Devine astfel inteligibilă afirmația lui Hegel din 1803, făcută într-un curs care nu s-a păstrat integral, din păcate, cum că „it is more rational to make a tool than to make a child” (System of Ethical Life): progresul rațiunii este mai bine servit în acest fel, prin concentrarea asupra activității raționale al cărei scop subiacent este întotdeauna expansiunea libertății, nu reproducerea necesităților contextuale existente, deși implică dialectic, până la un punct, și consolidarea inevitabilă a acestora din urmă – decât prin concentrarea asupra reproducerii corporalității, sau, în zilele noastre, asupra hedonismului corporal lipsit adesea de orice finalitate constructivă, inclusiv reproducerea. Sigur că este vorba despre o maximă generală, supra-interpretabilă, a cărei valabilitate este întotdeauna limitată contextual. Fondul însă este fertil, mai ales că poate fi reconfigurat dialectic facil, pentru a se închide asupra lui: dacă faci unelte, și nu copii, la un moment dat poate te saturi de primele, sau nu o să ai cui să le dai mai departe… Oricum, un copil implică responsabilități mai degrabă familiale decât sociale și astfel munca necesară creșterii lui conține „semințe” universalizabile mai puține și/sau mai târzii decât munca efectuată cu ajutorul uneltelor.
In summa, sexul și genul nu pot fi înțelese cuprinzător decât în interiorul clasei. Iar pentru asta consider că este nevoie în primul rând de un feminism normativ de genul celui teoretizat de către Seyla Benhabib mai degrabă decât de feminismul deconstructivist al lui Judith Butler sau de feminismul fenomenologic post-heideggerian al lui Luce Irigaray. Feminism normativ care, așa cum l-am înțeles eu, nu implică deloc excluderea feminismului deconstructivist, ci doar instrumentarea lui ca mijloc, nu ca scop. Când ceea ce unește sau ar trebui să unească dispare sau este în curs de dezintegrare, în loc să fie congruent cu eforturile în favoarea emancipării sexuale, etnice, naționale, ecologice etc., iar asta este o discuție veche, dar mai actuală ca oricând – numai consensul hegemonic are de câștigat. Că acesta este conjunctural mai liberal-tehnocratic sau mai populist, flirtând cu dreapta radicală, asta nu ne interesează aici. Ne interesează cum îl putem expune și condamna pentru ceea ce este, nu să ne lăsăm absorbiți, comodificați și exprimați de el ca și cum nu ar fi ceea ce este.
Sexul este aproape complet parazitat de consum în societatea contemporană. Munca la fel. Capitalul nici nu mai are nevoie de sexul reproductiv necesar pentru a înlocui și suplimenta mâna de lucru existentă: cel puțin în Occident, expansiunea tehnicii a făcut ca oamenii să nu mai fie atât de utilizabili ca în trecut. Valoarea lor de piață a scăzut. Pentru a preveni ajungerea în mod conjugat la această concluzie, pornografia, divertismentul, mâncatul sănătos, statul cu părinții și după vârsta de 30 de ani urmat, în cel mai bun caz, de rate amețitoare la bănci – conlucrează, strigând și popularizând peste tot drepturile individuale ale omului. Suntem emancipați, cum nu? Orice altceva e imediat și necritic etichetat fie drept comunism nostalgic, fie drept neo sau – hârtia și internetul suportă orice, asta e – sexo-marxism (apropo de psihanaliză), care tot la comunismul etatist și autoritar ar conduce. Cum ponderea serviciilor în economiile contemporane este uriașă, suntem cu toții tot mai consumatori și tot mai puțin producători chiar dacă, evident, suntem întotdeauna ambele, în diferite dozaje. Dar a consuma nu înseamnă neapărat a consuma ceva făcut de tine și pentru tine; a produce, în schimb, chiar dacă nu produci pentru tine, comportă întotdeauna un plus de educație politică.
Tălică esti sanatos?