Mișcarea “Vestelor galbene” arată cât de mult ni se clatină pământul sub picioare

David Graeber

Dacă o caracteristică a oricărui moment cu adevărat revoluționar este eșecul complet al categoriilor convenționale de a descrie ce se întâmplă în jurul nostru, atunci acesta este un semn destul de bun că trăim în vremuri revoluționare. 

Mi se pare că profunda confuzie și scepticism chiar, expuse de către comentatorii francezi și, mai mult, de către cei internaționali, față de fiecare “act” succesiv al dramei “Vestelor galbene” (GJ, Gilets Jaunes în franceză, n.t.), care se apropie rapid de punctul insurecțional culminant, reprezintă rezultatul unei incapacități aproape totale de a ține seama de modurile în care s-au schimbat în ultimii 50 de ani, dar mai ales din 2008, puterea, forța de muncă, precum și mișcările îndreptate împotriva puterii. În cea mai mare parte, intelectualii au făcut o treabă extrem de proastă în încercarea lor de a înțelege aceste schimbări. 

Permiteți-mi să încep prin a oferi două sugestii cu privire la sursa unor confuzii:

• Într-o economie financiarizată, numai cei situați în apropiere de mijloacele de producere a banilor (în esență, investitorii și clasele profesionale-manageriale) sunt capabili să folosească limbajul universalismului. Drept rezultat, a existat tendința ca orice pretenții politice care se bazează pe nevoi și interese speciale să fie tratate ca o manifestare a politicii identitare, iar în cazul bazei sociale a GJ, aceasta nu se poate imagina altfel decât proto-fascistă.
• Începând cu anul 2011, a avut loc o transformare la nivel mondial a prezumțiilor de bun simț cu privire la ceea ce ar trebui să însemne participarea la o mișcare democratică în masă – cel puțin, printre cei mai susceptibili de a face acest lucru. Modelele mai vechi de organizare “verticală” sau avangardistă au cedat rapid locul unui etos al orizontalității, în care practica (democratică, egalitară) și ideologia sunt, în cele din urmă, două aspecte ale aceluiași lucru. Incapacitatea de a înțelege acest lucru dă impresia falsă că mișcări precum GJ ar fi anti-ideologice sau chiar nihiliste.

Dați-mi voie să ofer o bază pentru aceste afirmații.

Odată cu renunțarea la standardul de aur de către SUA în 1971, am observat o schimbare profundă în natura capitalismului. Cea mai mare parte a profiturilor corporative nu mai provin acum din activități de producție sau marketing, ci din manipularea creditelor, a datoriilor și a „chiriilor reglementate”. Deoarece birocrația guvernamentală și cea financiară au devenit atât de interconectate, este din ce în ce mai dificil să fie disociate una de cealaltă, iar bogăția și puterea, în special puterea de a crea bani (credit, adică), de asemenea, devin efectiv unul și același lucru. (Asupra acestui lucru am atras atenția în timpul mișcării Occupy Wall Street, atunci când vorbeam despre “1%” – cei care au abilitatea de a-și transforma bogăția în influență politică și influența politică în bogăție.) În ciuda acestui fapt, politicienii și comentatorii mass-media refuză în mod sistematic să recunoască noile realități. De exemplu, în discursul public trebuie să vorbim în continuare despre politica fiscală, ca și cum aceasta ar fi în primul rând o modalitate de a obține venituri guvernamentale pentru ca guvernul să-și finanțeze operațiunile, când de fapt, aceasta este mai degrabă pur și simplu o modalitate: (1) de a asigura că mijloacele de creare a creditului nu pot fi niciodată democratizate (așa cum doar creditul aprobat oficial este acceptabil la plata impozitelor) și (2) de a redistribui puterea economică de la un sector social la altul.

Începând cu anul 2008, guvernele au pompat bani noi în sistem, care, din cauza faimosului efect Cantillon, au avut tendința să se acumuleze în mod copleșitor în mâinile celor care dețin deja active financiare, precum și ale aliaților lor tehnocrați din clasele profesionale-manageriale. În Franța, desigur, aceștia sunt tocmai macroniștii. Membrii acestor clase consideră că sunt întruchipările oricărui universalism posibil, concepțiile lor despre universal fiind înrădăcinate ferm în economia de piață sau, din ce în ce mai mult, într-o fuziune atroce dintre birocrație și piață – ideologia instaurată în prezent a ceea ce se numește “politică de centru”.

În această nouă realitate centristă, muncitorii renunță din ce în ce mai mult la orice posibilitate de universalism, pentru că pur și simplu nu-și pot permite acest lucru. De exemplu, abilitatea de a acționa din motive de îngrijorare pentru planetă, mai degrabă decât din cauza exigențelor supraviețuirii, este în prezent un efect secundar al formelor de creare a banilor și a distribuției manageriale a chiriilor. Cine este forțat să se gândească doar la nevoile proprii sau la necesitățile materiale imediate ale familiei este privit ca afirmând o identitate particulară. În timp ce anumite identități ar putea fi îngăduite (în mod respectuos), cea a “clasei muncitoare albe” nu poate fi decât o formă de rasism. Același lucru a putut fi observat în SUA, unde comentatorii liberali au reușit să argumenteze că, dacă minerii de cărbune din Apalahia au votat cu Bernie Sanders – un evreu socialist, totuși acest fapt trebuie să fie oarecum o expresie a rasismului, ca și cu insistența ciudată că Vestele Galbene sunt fasciști, chiar dacă încă nu și-au dat seama.

Aceste instincte sunt profund antidemocratice.

Pentru a înțelege atractivitatea mișcării, adică a apariției neașteptate și răspândirii violente a unei politici democratice adevărate, insurecționale chiar, cred că există doi factori în mare parte neobservați, care trebuie să fie luați în considerare.

În primul rând, capitalismul financiarizat implică o nouă aliniere a forțelor de clasă, mai presus dintre toți fiind tehno-managerii (din ce în ce mai mulți dintre ei angajați în posturi “fără sens” – bullshit jobs în engleză, n.t., ca parte a sistemului de redistribuire neoliberală) orientați împotriva unei clase muncitoare văzută acum mai degrabă ca și “clasă de îngrijire” – acei care hrănesc, îngrijesc, mențin, susțin, mai mult decât împotriva “producătorilor” de modă veche. Un efect paradoxal al digitalizării este că, deși aceasta a făcut producția industrială infinit mai eficientă, sănătatea, educația și alte activități din sectorul de îngrijire au cunoscut o dezvoltare opusă. În combinație cu deturnarea sub neoliberalism a resurselor către clasele administrative (și reducerile respective ale statului social), acest lucru a însemnat că, practic peste tot, în fruntea mișcărilor muncitorești au fost profesorii, asistenții medicali, îngrijitorii de azil, paramedicii și alți membri ai clasei de îngrijire.

Confruntările de săptămâna trecută dintre lucrătorii serviciului de ambulanțe și poliție din Paris ar putea fi luate ca un simbol viu al noii dispuneri de forțe. Din nou, discursul public nu a ajuns la nivelul noilor realități, însă cu timpul vom începe să ne punem întrebări complet noi: nu ce forme de muncă pot fi automatizate, de exemplu, dar ce forme am vrea de fapt să fie automatizate sau nu; cât timp suntem dispuși să menținem un sistem, în care cu cât munca ajută sau este în beneficiul imediat al altor ființe umane, cu atât mai puțin este posibil să fim plătiți pentru ea.

În al doilea rând, evenimentele din 2011, începând cu primăvara arabă și trecând prin mișcările din piețe (Squares în engleză, n.t.) și Occupy, par să fi marcat o ruptură fundamentală a bunului simț politic. O modalitate prin care știi că a avut loc într-adevăr un moment al revoluției mondiale este că ideile considerate nebunești cu foarte puțin timp înainte devin dintr-o dată presupoziții de bază ale vieții politice. Structura fără lider, orizontală, direct democratică a mișcării Occupy, de exemplu, a fost aproape universal caricaturizată ca fiind stupidă, visătoare și nepractică și, de îndată ce mișcarea a fost suprimată, aceste calificative au fost proclamate motive ale “eșecului” ei. Desigur, aceasta părea exotică, inspirându-se nu numai din tradiția anarhistă, dar și din feminismul radical și chiar din anumite forme de spiritualitate indigenă. Acum însă a devenit clar că acesta a devenit modul implicit de organizare democratică peste tot, din Bosnia și Chile până la Hong Kong și Kurdistan. Dacă se produce acum o mișcare democratică în masă, aceasta este forma pe care se poate aștepta să o ia. În Franța, Nuit Debout ar fi fost prima care să adopte o astfel de politică orizontală pe scară largă, dar faptul că o mișcare, inițial a lucrătorilor din sate și orașe mici și a celor care desfășoară activități independente, a adoptat în mod spontan o variație a acestui model, arată că avem de-a face cu un nou bun simț în ceea ce privește natura însăși  a democrației.

Intelectualii sunt cam singura clasă de oameni care par incapabili să înțeleagă această nouă realitate. La fel ca și în timpul Nuit Debout, mulți din cei care constituiau “conducerea” auto-proclamată a mișcării păreau incapabili sau nu doreau să accepte ideea că formele de organizare orizontale erau într-adevăr o formă de organizare (aceștia pur și simplu nu puteau înțelege diferența dintre respingerea structurilor dictate de sus și haosul total). De aceea, incapabili să înțeleagă că pentru mișcările sociale orizontale, unitatea teoriei și practicii (care pentru mișcările sociale radicale exista mult mai mult în teorie decât în ​​practică) există, de fapt, în practică, intelectualii de stânga și de dreapta insistă că Gilets Jaunes sunt “anti-ideologice”. Aceste mișcări noi nu au nevoie de o avangardă intelectuală pentru a le oferi o ideologie deoarece ele au deja una: respingerea avangardei intelectuale și îmbrățișarea multiplicității și a democrației orizontale înseși.

Cu siguranță, există un rol pentru intelectuali în aceste mișcări noi, dar aceștia vor trebui să se implice mai puțin prin a vorbi și mult mai mult prin a asculta.

Niciuna dintre aceste noi realități, fie că este vorba de relațiile de bani și de putere, fie de noile înțelegeri ale democrației, nu au șanse să dispară în curând, indiferent de ce se întâmplă în următorul “act” al dramei. Pământul s-a mișcat sub picioarele noastre și am face bine să ne gândim cum se poziționează în realitate loialitățile noastre: față de universalismul palid al puterii financiare sau față de cei, ale căror acte zilnice de îngrijire fac posibilă societatea.

Sursa articolului: http://criticallegalthinking.com/2018/12/09/the-yellow-vests-show-how-much-the-ground-moves-under-our-feet/ 

Traducere din engleză de Ana Gurău

David Graeber este antropolog și activist, unul dintre organizatorii Mișcării Occupy Wall Street.