Cum e „să fii mamă” în Republica Moldova: maternitatea în contextul unor forme de patriarhat contemporane

Îmi propun în acest studiu abordarea maternității ca instituție construită social, prin prisma aspectelor culturale și economice. Teza esențială a acestui text vizează deficitul de recunoaștere socială a eforturilor profesionale ale femeilor și discriminarea economică a acestora în timpul concediului de îngrijire a copilului/copiilor, ceea ce îngrădește drepturile și șansele mamelor de a participa nestingherite la interacțiunea socială și de a se bucura de viață activă. În prezentarea acestui punct de vedere, mă voi sluji de concepția bidimensională asupra dreptății formulată de Nancy Fraser, potrivit căreia aspecte ale cererilor de recunoaștere și pretențiilor de distribuire proporțională a bunurilor/resurselor/veniturilor trebuie gândite integrativ. [1]

În contextul istoric-social al ascensiunii politicii identității, reflectată prin luptele pentru recunoaștere a diferitor grupuri identitare (minoritățile etnice, lingvistice, religioase, sexuale etc.), pierd din amploare luptele pentru înlăturarea obstacolelor economice din calea parității participative la interacțiunea socială. Reabilitarea acestora este necesară în virtutea menținerii în societatea actuală a unor forme grave de pauperizare și marginalizare economică prin consolidarea grupurilor social-vulnerabile. Asemenea practici cer reorientarea strategiilor politice întru combinarea eforturilor de furnizare a condițiilor intersubiective (asigurarea recunoașterii) și a celor obiective (asigurarea venitului minim garantat pentru existență) pentru paritatea participativă cuvenită tuturor.

Sub aspect cultural, modul în care percepem rostul femeilor și locul lor în societate afectează conștiința de sine a femeilor și relația lor cu ceilalți. Prin atribuirea tradițională a muncii casnice și a celei de îngrijire populației feminine, cât și prin nerecunoașterea acestor munci ca forme specifice de activitate profesională respectabilă, subestimăm nu doar importanța economică și socială a acestor munci, dar și impunem femeilor un statut social defavorizat. Pentru a face posibilă schimbarea acestei stări de lucruri, este necesară revizuirea conceptului de muncă, întru recunoașterea valorii și contribuției muncilor casnice la prosperarea familiei și progresul cultural și economic al societății.

Destabilizarea fundamentelor discrepanței dintre respectul și blamarea diferitor tipuri de munci va conduce la atacarea diviziunii muncii și împiedicarea transformării muncilor casnice, de îngrijire și prestare a serviciilor la domiciliu în munci vulnerabile, remunerate prost și nesigure în privința durabilității și securității locului de muncă. Totodată, atitudinea socială față de imperativul subordonării ambițiilor profesionale și intereselor sociale ale femeilor față de ocupația creșterii și îngrijirii copiilor, devine un obstacol pentru creșterea profesională și accesul la o serie de resurse ce ar asigura femeii venituri suficiente și stabile. Astfel, statutul femeilor afectează direct poziția economică a acestora.

Sub aspect economic, întrucât zona piețelor de producție a preluat interpretările culturale ale genului, s-a instaurat un decalaj de venit între slujbele codificate și catalogate drept „muncă de femeie” și „muncă de bărbat”. Tiparul instituționalizat al lipsei de recunoaștere a caracterului multilateral al identității feminine, redus la funcțiile maternității și la activitățile casnice, a generat în interiorul orânduirii economice o devalorizare a femininului, exprimată prin inegalitatea salarială de gen. [2] Întrucât femeile încă mai aleg preponderent „munci de femeie” remunerate prost, poziția lor economică le afectează statutul familial și cel social.

Aceste alegeri sunt cauzate de impunerea prin educație a unor traiectorii predeterminate, care ne falsifică aprecierile cu privire la necesitatea și conținutul rolurilor de gen. Tiparul cultural stabilește criterii false pentru evaluarea naturii umane, iar prin interiorizarea de către femei și bărbați a acestuia, ajungem să subestimăm sub aspect economic valoarea unor munci, pe care le punem în legătură cu trăsăturile/abilitățile umane mai puțin apreciate. Pornind de aici, devine clară intersectarea orânduirii culturale cu cea economică și necesitatea considerării acestor două dimensiuni într-un cadru comun, pentru preîntâmpinarea apariției și/sau eliminarea atât a obstacolelor culturale, cât și a impedimentelor economice din calea actorilor sociali pentru participarea fiecăruia cu șanse egale la interacțiunea socială.

Deconstruirea prejudecăților privind maternitatea – element esențial pentru participarea deplină a femeilor la viața socială

Strategiile pentru asigurarea egalității de gen sunt adesea discreditate sub pretextul încetării discriminării femeilor odată cu acordarea drepturilor de cetățean egale cu cele ale bărbatului, precum cel la educație, studii superioare, profesie, vot, întruniri, liberă exprimare ș.a. Se consideră, pe nedrept, că inegalitățile de gen care se mai perpetuează astăzi sunt legate de absența abilităților și incompetența femeilor pentru realizări profesionale destoinice, obținerea de câștiguri financiare mari și asigurarea venitului pentru întreținerea întregii familii.

Dincolo de aceste presupuneri, fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, își constituie identitatea prin interiorizarea stereotipurilor și atitudinilor sociale despre ce e bărbătesc sau femeiesc. Astfel, orice femeie se identifică inconștient cu reprezentările feminității propuse/impuse de mediul socio-cultural în care trăiește. Ne definim ca femei, dacă imaginea noastră se potrivește într-o măsură corespunzătoare cu Eternul feminin, iar de gradul nostru de potrivire cu acesta, depind sentimentele noastre de mulțumire/frustrare. Alegerile noastre sunt condiționate de semnificațiile și normele sexului pe care ni-l atribuim sau care ne este atribuit. [3]

Relațiile de inegalitate dintre femei și bărbați continuă să fie menținute prin eternul argument: „tu ești mamă, sau cum?”. Datorită politicilor europene de reconciliere a vieții de familie cu viața profesională, se mișcă lucrurile în direcția strecurării pe nesimțite în legislația autohtonă a unor concepții „vagi” ca familia partenerială, concediu paternal, posibilitatea de a stabili salariaților programe individuale de muncă cu regim flexibil, susținerea familiei în vederea creșterii copilului, protecția maternității la locurile de muncă etc. Dar oare sunt asigurate toate condițiile pentru ca aceste practici să funcționeze?

Primele feministe s-au revoltat împotriva ierarhiei de gen, exprimată prin excluderea femeilor din cadrul procesului decizional cu privire la examinarea problemelor familiale, publice și politice. În acest sens, argumentele invocate se refereau la inferioritatea femeilor în ceea ce privește priceperea, capacitatea de decizie și acțiunile politice. Acest lucru pare paradoxal, întrucât lor li se încredința creșterea și educarea copiilor, ceea ce cere responsabilitate, inteligență și autoritate în fața copilului. Nu toate femeile sunt responsabile și/sau inteligente, dar nici toți bărbații. Fiecare părinte își va învăța copilul acele norme și înțelesuri pe care le-a deprins el însuși, iar pentru acest lucru, se folosește de autoritatea pe care o are în fața copilului. Atunci când declarăm femeile inferioare și le deprivăm de respectul cuvenit, acestea își pierd autoritatea și stima copiilor. Fără recunoașterea competenței educatorului, procesul educațional eșuează.

Pretextându-se obligațiile funcției materne, au fost cerute drepturi la educație, pentru obținerea cunoștințelor necesare formării și dezvoltării la copii a abilităților intelectuale, morale și fizice pentru integrarea acestora în societate; drepturi la vot, pentru participarea la deciziile politice vizând viitorul copiilor; drepturi pentru practicarea unei profesii, în cazul incapacității de muncă a soțului. Toate aceste pot fi subsumate sub conceptul unei revendicări cuminți, ce n-au pus nicidecum în discuție reducerea rostului femeii la funcția reproductivă, ci au întărit-o, prin investirea maternității cu sensul de prestație valoroasă pentru stat și pentru patrie (mitul sovietic al mamei eroine).

„Noi nu cerem reprezentarea femeilor pentru că nu există diferențe între femei și bărbați, ci, dimpotrivă, din cauza acestei diferențe. […] Dacă femeile și bărbații ar fi exact la fel, atunci reprezentarea bărbaților ne-ar reprezenta și pe noi; dar, nefiind la fel, ceea ce ne deosebește nu este reprezentat în actualul sistem. Maternitatea, reală sau potențială, este una dintre marile realități ale vieții, pe care nu este permis s-o trecem cu vederea […]. Dar deosebirea dintre femei și bărbați nu este un argument împotrivă, ci este cel mai puternic imaginabil în favoarea dreptului electoral al femeilor” (1891, sufragista engleză Millicent Fawcett) [4]

În timp ce paternitatea a fost descrisă dintotdeauna ca un construct social, în privința maternității părerile înclină spre caracterizarea acesteia precum un dat natural al femeii, ce-i definește și imortalizează esența de mamă. Din statisticile ce reflectă percepția socială a moldovenilor rezidă faptul că în Republica Moldova mai persistă atitudinile patriarhale privind prioritatea îndatoririi materne a femeii față de toate celelalte interese și nevoi ale ei ca ființă umană, în timp ce bărbatul își păstrează relativa autonomie față de obligațiile casnice, principala lui îndatorire fiind întreținerea familiei prin realizarea profesională. Conform Studiului IMAGES „Bărbații și egalitatea de gen în Republica Moldova”, obligațiunile în cadrul familiei sunt percepute în felul următor:

Discriminarea femeilor pe motivul funcției materne în societatea actuală este o temă controversată, în privința căreia bărbați și femei, soți și soții, tați și mame iau poziții câteodată adverse, ceea ce afectează grav relațiile interpersonale și armonia socială.

Din fragedă copilărie, se fac eforturi considerabile întru adaptarea și integrarea noastră în cadrul societății: asimilarea limbajului, moravurilor, bunelor maniere, normelor de comportament, judecăților despre bine și rău, frumos și urât, normal și anormal ș.a. Ca să ne integrăm în colectivitate, mergem mai întâi la grădiniță, continuând frecventarea unor instituții până suntem suficient de maturi, informați, educați și pregătiți pentru gânduri proprii, independență și alegeri în viață; pentru muncă, timp liber și interacțiune socială. Spun aceste lucruri pentru că vreau să scot în evidență esența ființei umane ca ființă socială, adică ființă care se află mereu printre oameni, formează legături, socializează, își dezvoltă abilitățile inter-umane, își câștigă existența profesând o muncă de utilitate publică.

Atunci când vorbim despre maternitate, când le atribuim femeilor funcția maternă, le cerem să stea acasă și să nu facă nimic altceva, decât să-și îngrijească „puii”. Ne scapă din vedere faptul, că de mici copii, am încercat să includem fetele în mediul social: le-am deprins să socializeze, le-am spus să învețe și să-și aleagă o profesie. Băieților le-am solicitat aceleași lucruri, însă pe bărbați nu-i impunem să fie doar tați. Îi lăsăm să se aleagă pe sine din orizontul limitat al posibilităților „de a fi bărbat”, cu singura condiție de a respecta canonul dezvoltării caracteristicilor virile: să nu (se) plângă, să fie puternici, să-și asume decizii și responsabilități, să câștige pâinea familiei. Femeie sau bărbat, la un moment dat, fiecare ajunge să se revolte împotriva alegerii pe care, de fapt, nu a ales-o.

Am investit conceptul de mamă cu toate calitățile nobile și am scos din acest recipient tot ceea ce ar putea să profaneze: necesități fiziologice (foame, sete, defecare), nevoia de socializare, interese culturale și/sau profesionale ș.a. Înțelegem maternitatea ca o datorie indiscutabilă, o formă de muncă 24/24, 7 zile din săptămână. Mitul social al maternității, exprimat prin elogiul adus devotamentului dezinteresat, promovează imaginea unei mame obosite, care stă non-stop cu copilul, face toate activitățile casnice, dar e fericită, pentru că face toate lucrurile astea pentru copilul și bărbatul ei și ce altă răsplată să mai vrea, decât răsfățul unui zâmbet, unei îmbrățișări sau unei laude din partea aproapelui?

Legislația protejează drepturile angajaților, introducând o normă de muncă de 8 ore/zi. Totodată, angajatului i se cuvine timp de odihnă, presupunând pauza de prânz și două zile libere pe săptămână. Potrivit legii, după muncă, fiecare om petrece câte 2-3 ore făcând cumpărături, preparând cina, făcând ordine și tot ceea ce ține de activitățile casnice de întreținere a locuinței (sarcini rezervate, în mod „tradițional”, femeilor). Restul timpului, și-l rezervă pentru lectură, hobby-uri și alte tipuri de divertisment. Pentru o femeie casnică/mamă în concediul de îngrijire a copilului, timpul de muncă și cel de odihnă nu sunt delimitate corespunzător. „Contractul lor de muncă” prevede atribuțiile și responsabilitățile casnice/îngrijirii copilului pe toată perioada zilei, fără pauză de masă și câteodată, fără orele de somn suficiente. Timp pentru sine mamele au doar după ce adorm serile copiii și adesea, acesta e folosit pentru alte „lucruri” decât pentru sine. Ceea ce e surprinzător, e că oamenilor le pare acest lucru normal, încă un de-la-sine-înțeles.

Nu e un fapt confirmat statistic, însă, de regulă, oamenii consideră munca lor din perspectiva unei activități ce garantează asigurarea financiară a existenței, subestimând aspectele realizării de sine prin muncă, adică influența realizării profesionale asupra sentimentului de împlinire și asupra stimei de sine. Munca femeii care-i aduce satisfacție atotcuprinzătoare este creșterea și educarea copiilor săi. E o afirmație ruptă din context, căreia i se atribuie un surplus de veridicitate și legitimitate. Pentru fericirea omului, el trebuie să se realizeze multi-axial (psihologic, cognitiv și afectiv): în familia de origine, în planurile educațional și profesional, în familia actuală. Fiecare alege cărei axe să-i ofere prioritate. Fiecare își sabotează mediul și viața, în funcție de principiile, valorile și idealurile pe care și le-a format sau care i-au fost formate. Dar să spui că o femeie care a născut și a devenit prin acest act mamă, trebuie să se dedice întru totul copilului său, sau să-i impui femeii imperativul nașterii de copii fără ca ea să vrea acest lucru, fără să ții cont de complexitatea identității femeii, personalității, trăsăturilor și abilităților sale, e cel puțin nedrept și discriminatoriu.

Maternitatea implică nu doar stresul îngrijirii copilului sau insatisfacția cu privire la aspectul fizic după sarcină și naștere. Ieșirea în concediul pentru îngrijirea copilului pentru multe mame înseamnă izolare și rutină, iar acestea, deseori, conduc la depresie. Venitul insuficient blochează mamele în casă, iar tații la serviciu. În lipsa cooperării și comunicării, apar neînțelegerile și frustrările, iar atmosfera devine iritantă. Lipsa altor activități se datorează imposibilității financiare de a beneficia de bonă sau creșă, astfel încât gradul de libertate/mobilitate a femeilor se reduce considerabil. Totodată, durata de 3 ani a concediului pentru îngrijirea copilului vizează afectarea identității profesionale a femeii și prin acest fapt nu am în vedere doar deprofesionalizarea, lipsa informării cu privire la actualizările bazei tehnologice și informaționale, deteriorarea abilităților lingvistice și interpersonale. Absența unei îndeletniciri care să solicite efort cognitiv prin cuprindere și înțelegere mentală degradează ființa umană.

Conform Raportului Social al Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei pentru anul 2015, din totalul de beneficiari de indemnizație pentru creșterea copilului până la vârsta de 3 ani, 94,14% sunt mamele și doar 5,13% tații, restul 0,73% – alte persoane ce îngrijesc de copil. Din 39 344 mame care și-au luat acest concediu, doar 4 884 continuă să lucreze, ceea ce constituie 12%. Din 2 147 tați care și-au luat acest concediu, 1 414 sunt încadrați în câmpul muncii, ceea ce constituie 65%. [5]

Indemnizațiile parțiale pentru îngrijirea copilului determină riscul de sărăcie prin maternitate

Concediul de maternitate include concediul prenatal cu durata de 70 zile și concediul postnatal cu durata de 56 zile. Sarcina și nașterea decurge diferit de la caz la caz. Sunt femei care ar putea munci până în ziua nașterii și ar putea să-și reia munca după 3 zile de la naștere. Pentru altele, perioada de recuperare fizică și emoțională poate dura mai mult. Indemnizația pentru concediul de maternitate este plătită doar femeilor asigurate și soțiilor aflate la întreținerea soților, bază de calcul luându-se venitul mediu asigurat pentru ultimele 12 luni calendaristice anterioare lunii producerii riscului asigurat.

Din 1 august 2016, persoanele neasigurate (cele care nu au avut venit din care s-au calculat contribuții individuale de asigurări sociale) beneficiază de indemnizația pentru concediul de îngrijire a copilului până la 2 ani în sumă de 540 lei/lunar. Persoanele asigurate beneficiază de indemnizație pentru concediul de îngrijire a copilului până la 3 ani, cuantumul acesteia fiind de 30% din venitul mediu lunar realizat în ultimele 12 luni calendaristice, dar nu mai puțin de 540 lei. [6] Mărimea medie a indemnizațiilor pentru copii pentru anii 2008-2015 se poate urmări în tabelul de mai jos:

Întrucât în Republica Moldova beneficiază de concediul acordat pentru îngrijirea copilului până la 3 ani preponderent femeile, iar mărimea indemnizațiilor parțiale oferite întru întreținerea lunară nu este suficientă pentru garantarea venitului minim de existență, mamele copiilor sunt dezavantajate economic și depind de venitul pe care li-l asigură soții. Situația mamelor singure este cu mult mai deplorabilă: sunt sortite pauperizării, pentru că în lipsa creșelor de stat sau a unor persoane din familie care să îngrijească de copil, ele nu se pot încadra în câmpul muncii.

Conform datelor statistice, pentru cel de-al doilea semestru al anului 2017 al Biroului Național de Statistică privind Cercetarea Bugetelor Gospodăriilor Casnice [7], minimul de existență pentru femeile în vârstă aptă de muncă (în orașele mari) este de 1940,9 lei, pentru copiii până la 1 an – 776,4 lei, iar pentru copiii în vârstă de la 1 an până la 6 – 1690,3 lei. Rezultă că mamele singure au nevoie de un venit minim de 2717,3 lei, dacă au un copil până la un 1 an și 3631,2 lei, dacă au un copil cu vârsta cuprinsă între 1 an și 6 ani. În timp ce cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real, începând cu 1 mai 2017, s-a stabilit pentru suma de 2380 lei, 169 ore/lună [8].

În aceeași ordine de idei, minimul de existență pentru bărbații în vârstă aptă de muncă (în orașele mari) este de 2297,8 lei. Pentru că statul pune pe seama lor întreținerea femeilor care îngrijesc de copii acasă și nu muncesc, tații cu un copil sub un an și cu al doilea până la 6 ani sunt puși în situația să câștige minimum 6705,4 lei, în timp ce salariul mediu pe economie, prognozat pentru anul 2017, este de 5600 lei [9]. De aceea, cuplurile tinere, care înțeleg ce înseamnă familie partenerială, aleg să nu aibă copii, așteaptă creșterea profesională a ambilor parteneri sau pleacă peste hotare, ca să le asigure copiilor lor un viitor mai bun.

Pe agenda publică, problema migrației înseamnă pierderea brațelor de muncă, adică a plătitorilor de contribuții în Bugetul de Stat. În condițiile îmbătrânirii populației și creșterii dependenței economice a diferitor grupuri social-vulnerabile, sunt necesare măsuri administrative de intervenție, fundamentate pe o viziune nouă cu privire la creșterea capacității capitalului uman. Întrucât raportul dintre numărul plătitorilor de contribuții de asigurări sociale și numărul beneficiarilor de alocații (pensii, indemnizații pentru șomaj, incapacitate temporară de muncă, dizabilitate, ajutoare de deces și alte alocații/compensații sociale) înregistrează o tendință stabilă de descreștere [10], politicile de reconciliere a vieții familiale cu cea profesională ar soluționa parțial problema.

Deconstrucția percepției sociale prin campanii de schimbare a atitudinii față de rostul existențial al femeilor, poate porni de la re-gândirea conceptelor de muncă, oboseală și grijă: „de muncit” e și femeiește; „de obosit”, obosesc și femeile; „de îngrijit”, pot și bărbații. Prin reducerea identității femeii la maternitate, este diminuată integritatea și complexitatea psihică feminină. Negarea importanței realizării profesionale și subordonarea acesteia rolului de creștere și îngrijire a copiilor conduce la o viziune eronată asupra vieții, familiei și societății. Femeile care ies în concediul de îngrijire a copilului până la 3 ani sunt persoane apte de muncă. Lipsa alternativelor, precum a lăsa grija copiilor în seama buneilor, creșelor, bonelor, imposibilitatea beneficierii de asemenea servicii, întrucât sunt costisitoare, sau uneori propriile ambiții de a-și crește singură copiii, le încarcerează la domiciliu. Private de venit, ele devin dependențe economice, la cheremul unor întreținători, care din „soți dragi” se pot transforma în „opresori”.

Potrivit datelor cu privire la rata de ocupare a populației în funcție de prezența copiilor în vârstă de 0-6 ani pentru persoane de 25-49 ani, furnizate de către Biroul Național de Statistică [11], proporția bărbaților cu copii, care desfășoară activități economice sau sociale pentru venit, este mai mare cu 7,5% decât proporția bărbaților fără copii ocupați. Aceste date susțin statistic persistența mitului cu privire la situația bărbatului de cap al familiei și singurul susținător financiar, ca parte a unei norme socio-culturale, ce discriminează nu doar femeile, ci și bărbații, prin impunerea unui rol greu de suportat. Concomitent, proporția femeilor cu copii, care desfășoară activități economice sau sociale pentru venit, este mai mică cu 23,9% decât proporția femeilor fără copii ocupate, ceea ce se explică în felul următor: pe de o parte, presiunea socială stereotipică a presupusului rol afectiv al mamei îl exclude pe tată de la creșterea copilului, pe de altă parte, lipsesc serviciile publice de îngrijire a copilului până la 3 ani, ceea ce face aproape imposibilă încadrarea părintelui îngrijitor (de fapt, a mamelor) în câmpul muncii (vezi Fig. 3). Eforturile direcționate spre intensificarea gradului de ocupare feminină a forței de muncă, nu doar ar împuternici economic femeia, ci ar avea un impact pozitiv asupra creșterii economice a țării.

Concluzie:                                  

La prima vedere, s-ar părea că reglementările instituționale vizând politicile familiale sunt întocmite în deplină autonomie față de stereotipurile de gen. Și totuși, cadrul legislativ-normativ este îmbibat până la refuz cu normele culturale ce se referă la rostul matern al femeii și cel de susținător financiar al bărbatului. Cu toate că statul promovează o politică de stimulare a natalității, anunțând drepturile și responsabilitățile egale ale soților în creșterea copiilor [12], constatăm că nu sunt asigurate condițiile necesare pentru dezvoltarea personală completă a mamelor pe parcursul concediului de îngrijire a copilului. Fiindcă indemnizațiile alocate de stat nu acoperă coșul minim de existență pentru întreținerea mamei și copilului, crește riscul de pauperizare a femeilor mame.

Lipsa venitului suficient devine un obstacol în calea participării mamelor la interacțiunea socială, pentru posibilitatea accederii către oportunități, resurse și putere, care taților nu li se refuză, întrucât aceștia dispun de un grad mai mare al libertății de mișcare. În același timp, absența unui câștig propriu crește gradul de dependență economică a femeilor mame față de soți, ceea ce, într-o țară în curs de dezvoltare, reprezintă un dezavantaj dublu: discriminarea în familie (forță slabă de decizie, dependență economică, violență domestică, restricționarea accesului femeii dincolo de gospodărie) este agravată de lipsa unui suport real din partea statului pentru asigurarea oportunităților pentru menținerea standardului de viață al femeilor. În acest sens, este necesară revizuirea prevederilor concediului de îngrijire a copilului pentru sporirea caracterului incluziv al acestuia.

Note:

[1] Honneth A., Fraser N. Despre redistribuire și recunoaștere. Cluj-Napoca: Tact, 2012.

[2] http://www.progen.md/files/1353_analiza_paygap_moldova.pdf

[3] Benhabib S., Butler J., Cornell D., Fraser N. Controverse feministe. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2012.

[4] Păunescu R. Evoluții politice ale maternității. Perspective feministe. Iași: Polirom, 2012.

[5] http://msmps.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2015.pdf

[6] http://www.cnas.md/tabview.php?l=ro&idc=560&t=/Alte-prestatii-sociale/Indemnizatii/Indemnizatii-adresate-familiilor-cu-copii

[7]http://statbank.statistica.md/pxweb/pxweb/ro/30%20Statistica%20sociala/30%20Statistica%20sociala__04%20NIV__NIV050/NIV050100.px/table/tableViewLayout1/?rxid=29b5b81b-5a31-4996-9153-68eeb2303184

[8] http://lex.justice.md/md/333943/

[9] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=367537&lang=1

[10] http://msmps.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2015.pdf

[11] http://www.genderpulse.md/ro/abilitare-economica/ocuparea-fortei-de-munca/rata-de-ocupare-dupa-numarul-de-copii

[12] http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=340745

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.