Într-un climat economic dominat de variabile antagonice, în care schimbările sunt atât de frecvente încât devine extrem de dificilă și improbabilă adaptarea uniformă a factorilor de producție, dialogul social nu se poate manifesta decât haotic și imprecis. Relația dintre capital și muncă este, de cele mai multe ori, una invers proporțională. Munca nu se poate organiza la fel de repede precum capitalul deoarece dacă o investiție se mută în altă țară sau regiune nu ia după ea și forța de muncă pe care o utilizează. Mare parte dintre oameni rămân fără loc de muncă și sindicatul de cele mai multe ori dispare. Este extrem de elocvent cazul Nokia, însă exemplele pot continua. Cu cât capitalul se mută mai repede dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta cu atât este mai dificil pentru sindicate să se organizeze. Organizarea unui sindicat presupune timp, multă muncă de convingere și foarte mult voluntariat.
Generând un cadru în care acesta se simte confortabil, era o chestiune de timp până când ponderea capitalului în VNN ( venitul național net) devine din ce în ce mai importantă. Într-o situație în care capitalul circulă de la vest la est iar munca în sens opus, sindicatelor le este extrem de dificil să reacționeze. Capacitatea acestora de reacție este greoaie și de cele mai multe ori slabă ca intensitate. Numărul membrilor scade de la un an la altul iar odată cu acesta și capacitatea sindicatelor de a se implica și contracara inegalitățile provocate de marele capital. Cifrele ilustrează într-o manieră extrem de clară cele anterior menționate. De exemplu, în România ponderea capitalului în VNN a crescut continuu în ultimii ani ajungând la 60% în 2014 de la 50% în 2000 în condițiile în care remunerarea muncii în raport cu capitalul este cea mai mică din Uniunea Europeană. Un nivel al fiscalității pe muncă ridicat, numărul exorbitant de persoane care se află în risc de sărăcie, numărul mare de salariați plătiți la salariul minim pe economie, numărul uriaș de persoane inactive precum și o slabă capacitate a statului de a administra și respecta drepturile constituționale sunt consecințe ale unei slabe capacității de negociere a lucrătorilor, implicit o slabă organizare a muncii.
Criza din 2010 reprezintă un factor determinant pentru pulverizarea mișcării sindicale. Acest proces a demarat începând cu modificarea legislației muncii din 2011. Un proces logic pentru unii în condițiile în care factorul principal de competitivitate pentru economia românească era forța de muncă ieftină și bine pregătită. Procesul de transfer a costurilor crizei către salariați a venit ca o consecință firească pentru capital, date fiind caracteristicile modelului economic adoptat de România. Or pentru a proteja capitalul de eventualele reacții ale lucrătorilor s-a procedat la modificarea codului muncii și la apariția codului de dialog social. Dispariția contractului de muncă la nivel național, creșterea pragului de reprezentativitate, restrângerea dreptului de a se organiza și a dreptului la grevă au constituit câteva din elementele ce au făcut obiectul modificărilor sistemului de relații industriale. Lipsa contractului la nivel național, contract care acoperea toți lucrătorii din România, a aruncat în derizoriu activitatea confederațiilor sindicale. Deplasarea centrului de greutate al sistemului de relații industriale la nivel de sector de activitate a scos la iveală un model de organizare sindicală slab și neadaptat la realitățile economice, model în care federațiile sindicale nu sunt altceva decât niște coji juridice cu aproximativ 3 angajați din care cel puțin unul este o secretară. De altfel, numărul de contracte colective la nivel de sector realizate din 2011 până în acest moment este infim. Nu în ultimul rând, contractele colective la nivel de sector realizate au fost realizate cu statul, sub puternica influență a politicului.
Lipsa contractului la nivel național, numărul mic de contracte la nivel de sector nu rezolvă problema de bază a capitalului și anume relațiile de muncă de la nivelul companiei, implicit relațiile dintre angajat și angajator. Era o chestiune de timp până când se ajungea și la acest nivel. De altfel, introducerea în legislația muncii a unui nou concept de reprezentare, și anume reprezentantul salariaților, a condus la diminuarea importanței organizațiilor sindicale de la nivelul angajatorului. Mare parte din contractele colective de muncă realizate la nivel de companie sunt negociate cu reprezentantul salariaților. Cu alte cuvinte, este mult mai ușor de discutat cu o persoană, care poate are o agendă diferită de cea a salariaților, decât cu o organizație sindicală care reprezintă peste jumătate din salariați. Decizia Curții Constituționale nu trebuie să surprindă pe nimeni deoarece este încă un pas firesc spre înlocuirea organizațiilor sindicale cu reprezentantul salariaților. Foarte puține persoane vor risca să-și piardă locul de muncă într-un joc dominat de interese total opuse și să-și asume responsabilitatea de lider sindical. În acest context, capitalul și-a creat un simulacru de negociere care îi permite să facă ce dorește cu soarta salariaților. Relația dintre angajat și angajator este bazată pe un munte de inegalități care plasează angajatorul într-o poziție de forță. Oricând angajatorul poate să-i arate ușa angajatului și să găsească un înlocuitor. De altfel, tot felul de concepte, care mai de care mai năstrușnice, prind viată din puțul gândirii capitaliste, unul dintre ele este cel de odihnă activă. Conform acestuia angajatul se odihnește la locul de muncă. Există companii în România în care se muncește 7 zile pe săptămână, iar regimul orelor suplimentare este unul obligatoriu și permanent. În condițiile în care ITM-ul aplica o amendă de 3000 de Ron pentru nerespectarea legislației muncii unei companii cu cifra de afaceri de 1 miliard de dolari anual putem cataloga rolul ITM-ului ca fiind unul aproape nul.
Transferul profiturilor de către multinaționale în statele de origine reprezintă o altă miză a slăbirii mișcării sindicale. Repatrierea profiturilor se face cu buna știință a politicului și de cele mai multe ori într-o manieră grotescă. O linie de programare într-un soft de gestiune a resurselor umane se facturează de către compania mamă către compania din România la un tarif de 900.000 de euro, comisionul de succes sau fee-urile pentru management ating și 20% din valoarea unui contract iar investițiile în tehnologie vizează transferul echipamentelor care se casează de către compania mamă în țara de origine. De dragul unor locuri de muncă prost plătite am creat un cadru propice unui capital alintat care nu lasă în urmă decât un munte de datorii, dependență, puțin know how și cel mai probabil multă sărăcie.
În toată aceasta ecuație apare statul care nu ar trebui să fie doar un spectator al ordinii capitaliste ci trebuie sa fie responsabil cu crearea unui cadru de mediere între integrismul pieței și nevoile sociale. Toate guvernele, indiferent de doctrina pe care o reprezentau, au arestat dialogul social și nu au lăsat posibilitatea sindicatelor sau a partenerilor sociali să se exprime. Dialogul social din România seamănă cu un exercițiu de exprimare a unor opinii, de cele mai multe ori fără argumente sau uneori neconforme cu realitatea. Instituțiile tripartite au fost reformate atribuind un rol mai degrabă formal consiliilor de administrație unde se regăseau sindicatele iar instituțiile de dialog social sunt ori nefuncționale ori slabe instituțional. Consiliul National Tripartit nu a avut regulament de organizare și funcționare 3 ani iar Consiliul Economic si Social (CES) funcționează în condiții de avarie. Numărul de proiecte legislative care fac obiectului CES – ului a scăzut continuu iar salariu minim se stabilește de către stat, fără să aibă la bază principii de productivitate sau un proces de consultare cu partenerii sociali.
Amputând fiecare instrument pe care sindicatele l-au avut la dispoziție, a limitat capacitatea sindicatelor de a satisface nevoile membrilor iar această situație a catalizat procesul de diminuare a încrederii și de slăbire a sindicatelor.
Nu trebuie scoase din context problemele legate de corupție, gravele probleme de imagine sau de transparență în alegerile sindicale. Trebuie amintit faptul că mișcarea sindicală are același leadearship de 25 de ani, unii lideri fiind înlăturați numai de DNA sau de Parchet. Este evident faptul că reformarea mișcării sindicale și oprirea procesului de pulverizare trebuie să pornească din interior.
Există voci din ce în ce mai apăsate care cataloghează sindicatele ca fiind parte a sistemului sau gropari ai societății. Cu siguranță aceste catalogări sunt extreme însă modelul de dezvoltare economică neoliberal, bazat pe faimoasele libertăți individuale a generat o polarizare periculoasă a veniturilor și o serie de inegalități greu de gestionat. Un demers logic al mișcării sindicale ar fi să se preocupe de modelul economic adoptat de România și de schimbarea acestuia. De aceea, creșterea a rolului partenerilor sociali în procesul decizional, o reformă a instituției dialogului social, un sistem de impozitare care să consolideze clasa de mijloc și să reducă inegalitățile precum și o consolidare a capitalului autohton ar trebui să fie elemente prioritare pe agenda sindicală. Entitățile sindicale ce-și desfășoară activitatea la nivel național sau de sector, atâtea câte mai sunt, ar trebui sa reînvie discuțiile de fond ale modelului de dezvoltare economică precum și discuțiile care vizează un program de țară coerent pentru următorii 25 de ani.
Text publicat iniţial pe socialeast.ro.
Sursă imagine: Mediafax (Foto: Adriana Neagoe)
