- A citi
A face filosofie – a filosofa – presupune câteva practici.
Prima, cea pe care o consider indispensabilă, e lectura filosofilor. Și nu orice tip de lectură.
Când citesc un text filosofic care contează pentru mine, care mi-a spus ceva în momentul în care am citit un alineat, mă interesează să văd dacă lucrurile stau așa cum zice autorul că stau. Să-mi aduc la evidență ceea despre ce scrie el sau ea.
Desigur, nu toate textele pot fi citite așa. Doar cele care în care autorul pretinde că vorbește din experiență sau despre ceva verificabil intersubiectiv. Textele care pretind că-mi spun ceva adevărat și relevant pentru mine. Ceva care poate să-mi schimbe felul de a vedea, a înțelege și a simți.
O altă categorie de texte sunt cele pe care le citesc pentru a mă familiariza.
Sunt câteva posibilități aici.
Fie citesc pentru a-mi da seama „de unde vine” un autor care mă interesează – care sunt cei care l-au format și ce spun cei cu care polemizează el.
Fie, atunci când nu reușesc să-mi fac intuitiv ce zice, citesc exegeză – îi citesc pe cei care pretind că l-au înțeles și că pot să-mi clarifice ce spune.
Fie citesc pentru a fi la curent cu ce fac cei care fac filosofie acum.
Citind textele astea, care au pentru mine un interes secundar, nu încerc să-mi fac intuitivă fiecare idee expusă. Le citesc, în principiu, ca să fiu „în temă”.
Un al treilea mod al lecturii textelor filosofice e cea „filologică”, exegetică, orientată spre clarificarea sensului. Nu spre vederea lucrurilor despre care vorbește autorul, dar spre clarificarea a ce spune el despre ele, și de ce spune asta, în ce tradiție și filiație se integrează, cât de coerent e, atât în limitele textului citit acum, cât și cu alte texte pe care le-a scris pe aceeași temă.
Educația filosofică pe care am primit-o în Moldova s-a limitat, în cazurile fericite, la lectura „de familiarizare”. Asta în cazurile în care, în general, ni se cerea să citim la cursuri.
O lectură care nu are nimic specific filosofic în ea.
- A scrie
A face filosofie înseamnă, azi, în mare parte, a scrie filosofie. Or, lectura filosofică și scriitura filosofică sunt indisolubil legate.
Pe de o parte, există notițele personale pe care și le face fiecare cititor. Practica asta rămâne cu noi din antichitate, de la hypomnemata pe care și le făceau „ca să țină minte” cei care îi citeau pe filosofi. Mintea noastră reține cel mai bine, scria Hugues de Saint-Victor în Evul Mediu, atunci când își face rezumate, mai mult sau mai puțin articulate sau fragmentare, asupra cărora revine.
Asta e una dintre dimensiunile scrisului, care, iarăși, nu are nimic special filosofic în ea. Dar fără care e greu să faci filosofie. Și care, cel puțin, e indispensabilă pentru studiile enciclopediste care trec azi drept filosofie. Studii care nu sunt nimic altceva decât repovestirea pe scurt și punerea în context a filosofilor citiți.
Până la urmă, un asemenea tip de studiu poate fi o activitate onestă. Citești de dragul altora, ca să le atragi atenția asupra unor lucruri care crezi că merită citite nu doar de tine, ci și de ei. Sau pur și simplu citești și scrii despre ceea ce citești pentru că ai o funcție într-un institut de cercetare sau la o catedră.
Mai ales dacă lucrezi la o catedră, îți scrii așa cursurile pe care le citești în fața studenților, dictându-le, cum fac mulți, sau povestind ce ții minte și ce ai înțeles din textele pe care le-ai citit. Nu văd o diferență esențială între a scrie despre un text în felul ăsta și a vorbi despre el.
Într-un fel, asta e ceea ce se cere și în „compartimentele teoretice” ale tezelor de licență, master și doctorat. Numai că, pentru că destul de puțini studenți citesc pe bune, măcar pentru a se familiariza, și încă și mai puțini își fac notițe altfel decât din ceea ce le dictează profesorul, avem o problemă. Plagiatul. Pagini întregi din teze de licență, master și doctorat copiate de pe internet.
Până la urmă, asta nu e doar problema filosofiei, ci a educației – în Moldova și nu numai. Când se pune insuficient accent pe lectură, ne ciocnim de așa ceva.
Și mai există un motiv. Nu există practic niciun curs de scriere la specializarea filosofie (cu excepția UnAȘM, unde s-a introdus, din câte știu, un fel de curs de Comunicare scrisă și orală). Se cer „eseuri” și „referate” fără vreo normă precisă – cu excepția normelor tehnice, în jurul cărora se face mare tam-tam, inclusiv la doctorat. Și consultațiile individuale cu profesorul – ceea ce ar fi tutorialele în sistemul britanic – nu înseamnă în niciun caz că profesorul citește ceea ce ai scris și-ți dă feed-back. Așa că nu avem mare lucru de așteptat de la oameni care nu au fost învățați să scrie, dar de la care se cere producție scrisă. Privit din perspectiva asta, plagiatul pare chiar scuzabil. Sau cel puțin de înțeles.
O altă formă a scriiturii filosofice e cea pe care aș numi-o exploratoare.
E tot o scriere personală, ca și notițele. Numai că nu scrii pentru a fixa ceva ce ai înțeles, dar scrii pentru a înțelege. Pentru a te clarifica.
Gândești mai riguros când gândești cu pixul în mână sau cu degetele pe tastatură. Husserl zicea că nu poate gândi decât scriind. Și, cum dinamica gândirii este imprevizibilă, dinamica acestei scriituri filosofice este și ea imprevizibilă.
Gândești, scriind, pentru a te clarifica. Pentru a ajunge să înțelegi textul despre care scrii sau ideea pe care o explorezi sau fenomenul pe care îl examinezi.
Acest tip de scriere nu e neapărat despre un text, dar devine posibil datorită lecturii unui text.
Citind atent, obții nu doar puncte de pornire, ci observi felul în care se structurează dinamica gândirii altuia. Felul în care explorează el sau ea. Și, cel puțin inițial, încerci să reproduci felul în care gândește el sau ea, gândind tu despre lucrurile care te interesează pe tine.
Dar singurul lucru legat de filosofie care îi interesează pe majoritatea studenților cu care am interacționat e să obțină o diplomă de absolvent de filosofie. Și chiar dacă unele teme de eseu par să predispună la o scriitură exploratoare, profesorul se trezește cu câte trei lucrări identice, copiate de pe internet, din delirul verbal al vreunui blogger de duzină.
Un al treilea mod al scriiturii filosofice e exegeza.
Exegeza e legată indisolubil de lectura „filologică” – dar și de „cultura filosofică” obținută prin lectura „de familiarizare”. Nu e o simplă expunere a ceea ce ai putut înțelege din text – dar o punere a lui în discuție. O scoatere la iveală a contradicțiilor lui interne. O explorare a filiațiilor unor concepte. O atenție explicită față de presupozițiile textului. Față de alegerile pe care le-a făcut autorul – alegeri terminologice, stilistice, „alianțele” cu alți filosofi. Când faci exegeză, ești atent nu doar la ce se spune în text, ci și la ceea ce nu se spune. Și te întrebi cum poate fi înțeles ce se spune, în lumina a ceea ce nu se spune.
În fine, un al patrulea tip de scriitură filosofică e ceea ce aș putea numi „dialog filosofic”. E derivată din lectura în care încerci să vezi dacă lucrurile stau așa cum a scris altcineva sau nu. Și, dacă vezi că nu stau așa, îi arăți cititorului de ce nu stau așa. Sau, dacă stau într-adevăr așa, îl aperi pe autorul pe care ajungi să-l respecți și să-l iubești de cei care nu sunt de acord cu el.
Pentru cineva care face exegeze, un asemenea gen de scriitură poate părea naivă. Dar am senzația că majoritatea filosofilor cu ceva important de spus anume asta și așteaptă: cineva care să discute cu ei despre lucrurile pe care le spun (având pretenția că spun ceva adevărat), nu doar cineva care să-i comenteze și să urmărească filiațiile sau să-i clarifice.
Nu că exegeza ar fi ceva rău – ba chiar e binevenită în cazul textelor dificile. Dar, pentru autori din tradiția fenomenologică, de tipul lui Lester Embree, exegeza nici nu e propriu-zis filosofie, ci filologie. Eventual filologie făcută de un filosof, pe texte filosofice.
- A fi împreună
Toate aceste practici e cel mai bine să fie deprinse de la altcineva. Sau împreună cu altcineva.
Înveți să citești atent și să înțelegi atunci când citești atent un text, împreună cu alții, și vorbiți despre textul pe care îl citiți împreună. Și când îți vine rândul să prezinți la seminar un segment din text, ceilalți, care l-au citit și ei, te completează și intră în discuție cu tine. Mai ales când nu sunt de acord.
Și, așa, înveți să vorbești despre ceea ce citești pe viu, gândind în regim live, și susținând ceea ce zici cu pasaje din text. Asta e primul pas pentru a învăța să scrii în același fel.
Dar, la seminariile din Moldova, în cazurile fericite în care studenților chiar li se cere să citească o carte, se procedează în felul următor: se dă o listă, fiecare student își alege ceva de pe listă (maximum 2 studenți la o carte) și se face o prezentare. Cei care ascultă, de obicei, n-au citit, și nici n-o să citească vreodată. Oricum, măcar cel care a citit „s-a familiarizat” cu textul, ceea ce e un pas înainte.
Dar e cu totul altceva decât lectura împreună, discutând frază cu frază, idee cu idee. Lectura de acest tip se învață în dialog. Am participat la un singur master la care seminariile erau organizate anume așa. Dar programul a avut, din păcate, o singură promoție. Am mai scris despre asta în Contrafort.
Studenții deprind împreună practica lecturii de acest tip, cu ajutorul unui profesor care o exemplifică. Cineva care citește de rând cu ei, dar care a învățat, la rândul lui, să citească așa. Și poate „arăta” și explica felul în care citește.
O asemenea „lectură în comun” poate continua și în afara seminarului, în grupuri informale de lectură. În Moldova, singurul asemenea grup de existența căruia știu (și probabil singurul în general) e cel pe care îl organizăm, de mai mult de un an, împreună cu câțiva prieteni.
În cadrul unor asemenea sesiuni de citit împreună, înveți că primul lucru care se cere de la tine, când vorbești despre o idee sau un text, e să vorbești clar. Și exigența asta trece și în scris. Vorbești și scrii adresându-te cuiva inteligent, încercând să-i atragi atenția asupra unui lucru pe care nu l-a remarcat, sau pe care tu îl vezi un pic altfel. Și asta e ceea ce dă viață vorbirii și scrisului. Faptul că te adresezi. Că nu o faci în gol.
Doar că, pentru asta, ai nevoie de o comunitate.
Or, majoritatea celor despre care știu că fac filosofie în Moldova o fac singuri. Pe cont propriu.
Au noroc cei care au o comunitate în afară, pentru care scriu și cu care se văd ocazional, pe la stagii și conferințe.
Pentru că, la noi, majoritatea conferințelor de filosofie la care am participat nu au însemnat decât o serie de monologuri paralele, de obicei neadresate nimănui și neascultate de nimeni.
Și mă bucur și mă minunez de fiecare dată când mica noastră comunitate informală, la care citim fenomenologie, se întâlnește miercurea. Și citim împreună și discutăm împreună.
La catedre și la sectoarele de cercetare asta ia forma unor mici alianțe, de 2-3-4 persoane, care nu neapărat „filosofează împreună”, dar își oferă sprijin, dacă se simt compatibili, și uneori se mai citesc unii pe alții și își mai oferă sugestii.
Ceea ce mi se pare minunat, dar insuficient.
Oricum, în Moldova, când vrei să faci filosofie, dacă nu-ți găsești asemenea aliați, nu-ți rămâne decât să citești pe cont propriu și să scrii pe cont propriu, cu toate riscurile de autizare pe care le implică așa ceva. Și cel mai mare risc e ca ceea ce faci să fie irelevant, pentru că, în fond, nu te adresezi nimănui.
Sursă imagine de fundal.
