Interviu Lucian Boia: “Identitatea nu este ceva picat din cer. Identitatea ţi-o asumi şi ţi-o afirmi.”

A consemnat Lucian Popescu.

A se vedea mai jos o înregistrare video a acestui interviu.

 

Caragiale nu avea nici un pic de sânge românesc în vine, s-ar găsi oare cineva să spună că nu este român? Că este scriitor grec? Ideea etnicistă despre naţiune, preluată de la germani, a prevalat în construcţia statului român. Iar această idee a avut diferite consecinţe până acum, analizate în cifre şi fapte de noua carte a lui Lucian Boia, Cum s-a românizat România. E vremea să evoluam, să trecem de la o concepţie “tribalistă” asupra naţiunii spre o noţiune elaborată de naţiune – politică, civică – care să ne permită o integrare în peisajul european. Şi e vremea ca istoricii să nu mai trateze România ca pe o insulă, ruptă de contextul ei european.

Discuţia de mai jos, pe marginea acestei noi cărţi a istoricului Lucian Boia – iată, din nou un volum al său devine eveniment editorial – este centrată pe tensiunea între cele două idei de naţiune.

 

Idei principale:

• “La 1900 Bucureştiul avea o populaţie de 65% români, asta însemnând cetăţeni români, deci nu toţi erau neapărat români în sensul etnic, iar ceilalţi erau străini sau fără vreo cetăţenie, oricum nu erau cetăţeni români. De asemenea în România de la 1900, România era ţara cu cel mai mare procent de străini raportat la populaţia globală, după Elveţia.”

• Există două concepţii privind naţiunea. E naţiunea numită de unii de tip francez şi naţiunea de tip german. Naţiunea de tip francez e naţiunea politică. Aparţii unei naţiuni fiindcă asta e alegerea pe care ai făcut-o, să aparţii naţiunii respective, indiferent de origine, indiferent de limba pe care o vorbeşti. Iar naţiunea de tip german e naţiunea de tip etnic, aparţii unei naţiuni fiindcă te-ai născut în etnia respectivă. Românii, şi nu numai ei, au preluat concepţia germană a naţiunii.

• Concepţia despre o naţiune civică, politică este formula cea mai evoluată. Ne despărţim de tribalism şi ajungem să avem o concepţie mai înaltă despre naţiune.

• Există o contradicţie între dorinţa de a avea un stat naţional cu adevărat românesc, între programarea acestui stat, trecerea lui în Constituţie ca stat naţional unitar, şi realitatea unei mari diversităţi etnice.

• Pur si simplu, să vorbeşti despre unitatea desăvârşită a acestui spaţiu din cele mai vechi timpuri sau de conştiinţa locuitorilor că aparţin unui spaţiu unitar este o negare a istoriei. Unii ajung să vorbească şi de naţiunea dacă. Nu mai spun că despre naţiunea medievală se vorbeşte în mod curent. Astea sunt nonsensuri istorice.

• Sunt atâţia care n-au vrut să-l voteze pe Iohannis pe motiv că nu este român. Iohannis nu este etnic român, dar aparţine naţiunii române, altfel nici n-ar putea să fie preşedinte al României. Ca să simplificăm lucrurile, etnia e ceva dat; te-ai născut român, vorbeşti româneşte fiindcă e limba ta maternă, pe când naţiunea este elaborare, se construieşte.

• În momentul de faţă Republica Moldova nu este acelaşi lucru cu România din foarte multe puncte de vedere. Şi până la urmă contează nu ceea ce dorim noi, ci ceea ce doresc ei şi modul cum se consideră ei. E clar că majoritatea populaţiei din Republica Moldova – cei care nu sunt români, rusofonii şi ceilalţi – dar şi destui români, nu sunt foarte dornici în momentul de faţă să se realizeze această unire cu România.

• Cred – şi asta am încercat să fac în cartea Cum s-a românizat România – că trebuie să integrăm mai bine minorităţile, sau cum vrem să le spunem, în istoria românească. S-a şi trecut de la istoria României la istoria românilor. Şi istoria românilor, prin numele pe care i-l dai de la bun început, îi inlătură pe ceilalţi.

Titlul cărţii conţine un fel de paradox, la prima vedere. Cum s-a românizat România… Era România mai puţin românească acum un secol şi jumătate? De fapt, ce înţelegeţi prin românizare?

Lucian Boia: Da, România acum un secol, un secol şi ceva era mai puţin românească decât este astăzi, sau astăzi este mai românească decât a fost în urmă cu un veac. Populaţia actuală a României este alcătuită din aproape 90% etnici români. Or în perioada interbelică, dacă vrem să luăm acest reper, avem recensământul din 1930, care dă pentru România Mare aproape 72% etnici români. Deci 28, sau puţin peste 28 la sută, nu sunt români, sunt de tot felul de naţionalităţi. Iar în România mică, în vechiul Regat, înainte de 1918, procentul românilor era mult mai mare decat în România Mare. Însă trebuie făcută distincţia dintre locuitorii satelor şi ai oraşelor. Satele sunt aproape pur româneşti până la 1918, ca şi după aceea, în schimb oraşele sunt cât se poate de cosmopolite. La 1900 Bucureştiul avea o populaţie de 65% români, asta însemnând cetăţeni români, deci nu toţi erau neapărat români în sensul etnic,  iar ceilalţi erau străini sau fără vreo cetăţenie, oricum nu erau cetăţeni români. De asemenea în România de la 1900, România era ţara cu cel mai mare procent de străini raportat la populaţia globală, după Elveţia. Deci o ţară care atrage foarte mulţi străini şi îi atrage din motive evidente. E o perioadă de modernizare, de dezvoltare economică, când românii sunt în curs de a se adapta la civilizaţia occidentală.

Sunt multe profesiuni, multe meserii, multe atitudini pe care românii nu le au. Şi nu le au nu fiindcă ar fi venit dintr-o civilizaţie inferioară. Ci pentru că vin dintr-o civilizaţie de alt tip. Noi vorbim despre Europa, dar până în secolul al XIX-lea, spaţiul românesc, Principatele, Ţara Românească, Moldova aparţin sistemului răsăritean de civilizaţie. Şi începând din secolul al XIX-lea, se apropie, se adaptează, se integrează în sistemul occidental. Şi atunci trebuie să înveţe o grămadă de lucruri pe care nu le ştiau. La mijlocul secolului al XIX-lea, de pildă, aproape toţi medicii nu sunt români. Pur şi simplu nu există o şcoală de medicină românească. A creat-o ceva mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Carol Davila, şi el un ne-român, marele creator al învăţământului medical românesc şi al sistemului sanitar românesc. Arhitecţii iarăşi, cea mai mare parte dintre ei nu sunt români, sunt francezi sau de alte origini. Monumentele reprezentative din vremea Micului Paris, la 1900, sunt, în genere, creaţia unor arhitecţi francezi, începând cu monumentul simbolic al Bucureştiului – Ateneul Român. Lucrul acesta este firesc. Dar în decurs de o generaţie, două, trei, românii au învăţat tot ce era de învăţat şi pe la 1900 putem spune deja că elita românească se afla la nivelul elitei europene occidentale din epocă. Sigur, elita, nu şi marea masă a populaţiei. Mai era încă mult de făcut pentru modernizarea şi occidentalizarea în profunzime a societăţii românesti.

Trebuie să vă mărturisesc, am deschis cartea dvs. cu o aşteptare nerostită în minte. M-am gândit, oare ce mit o să mai demantelaţi în această carte?

LUCIAN BOIA: Şi aţi găsit ceva?

Cred că am găsit nişte stereotipuri şi nişte concepţii pe care istoriografia le lua prea de-a gata. Mai întâi, mi s-a părut că este străbătută de o tensiune între două idei despre naţiune. Ideea naţiunii bazată pe etnie şi ideea de naţiunie civică, bazată pe alegere.

LUCIAN BOIA: Da, sunt cele doua modele de naţiune care continuă – în fond – până astăzi. E naţiunea numită de unii de tip francez şi naţiunea de tip german. Naţiunea de tip francez e naţiunea politică. Aparţii unei naţiuni fiindcă asta e alegerea pe care ai făcut-o, să aparţii naţiunii respective, indiferent de origine, indiferent de limba pe care o vorbeşti. Iar naţiunea de tip german, e naţiunea de tip etnic, aparţii unei naţiuni fiindcă te-ai născut în etnia respectivă. Românii, şi nu numai ei, au preluat concepţia germană a naţiunii, pe care o constatăm şi astăzi la foarte mulţi, nu spun la toţi, dintre compatrioţii noştri. Eşti român dacă eşti etnic român. Şi dacă se poate să fii şi ortodox, cu atât mai bine.

În carte, dvs. tot timpul veniţi cu o completare la ideea de naţiune etnică, veniţi cu argumente pentru o idee de o naţiune civică, politică.

LUCIAN BOIA: Concepţia despre o naţiune civică, politică este formula cea mai evoluată. Ne despărţim de tribalism şi ajungem să avem o concepţie mai înaltă despre naţiune.

Spre exemplu spuneţi despre Caragiale că nu avea niciun un pic de sânge românesc. Asta nu însemna că era mai puţin român.

LUCIAN BOIA: Dar, ar fi complet stupid să spunem că este un scriitor grec. E clar că e un mare scriitor român. Şi este român, nu doar ca scriitor, deşi nu avea nicio picatură de sânge românesc. Să spunem atunci că români sunt cei care au jumătate sânge dac şi jumătate sânge latin? E o aiureală.

În ceea ce priveşte felul în care era dobândită cetăţenia româna, între cele două principii, ius sangvinis şi ius soli, prevala principiul dreptului sângelui…

LUCIAN BOIA: Ne referim la vechiul Regat, până la 1918. Era teama că străinii care, încă o dată, sunt foarte numeroşi, după Elveţia e ţara cu procentul cel mai mare de străini, şi vin în numar mare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sigur că există o reticenţă în a le acorda cetăţenia şi a-i face să fie români pur şi simplu, iar distincţia se face mai ales între oraşe şi sate. La oraşe străinii sunt bine primiţi, au locul lor, au ce să facă, aduc o mulţime de competenţe, în industrii, în comerţ, ş.a.m.d. Se doreşte să nu se aşeze şi la sate. Adică, se refuza complet o colonizare cu elemente străine a pământului României. În felul acesta, Constituţia şi legile ţării, în orice caz, interzic cumpărarea de pământ de către străini. Aceasta nu înseamnă că unii dintre ei nu capătă şi cetăţenia românească, şi o dată ce au căpătat cetăţenia românească sunt români pur şi simplu, indiferent de origine.

Erau impuse condiţii dificile de a dobândi cetăţenia română…

LUCIAN BOIA: Da, foarte grele, condiţii care i-au lovit în special pe evrei. Mai ales că dintre toţi străinii, evrei sunt cei care au profilul cel mai diferit, prin religie, în orice caz, în raport cu populaţia românească. Şi, de asemenea, sunt şi foarte numeroşi. La un moment dat, în secolul al XIX-lea, se stabilesc în special în Moldova, iar în unele oraşe moldoveneşti ajung să fie chiar majoritatea. La Iaşi, la 1900, evreii depăşesc 50%, sunt mai mulţi decât românii. Au, în bună măsură, în mâinile lor meşteşugurile, comerţul, ceea ce e foarte bine, de altfel: dacă românii nu făceau treaba aceasta e bine că au venit evreii s-o facă. Există o frustrare în rândul unor români naţionalişti, iată că evreii ne împiedică să ne ocupăm noi de economia ţării. Probabil că nu s-ar fi ocupat ei dacă nu veneau evreii, dar aici este o altă discuţie. Sunt şi evrei care capătă cetăţenia română, cei care au participat la Războiul de Independenţă, dar sunt doar vreo 1000 de persoane. Cetăţenia se capătă individual, cu o cerere motivată, după o perioadă destul de lungă de aşteptare, trebuia o lege specială, era votată individual pentru fiecare dintre cei care solicitau cetăţenia, atât în Cameră cât şi în Senat. Era un parcurs foarte complicat.

Să trecem în alt plan. Spuneţi că în istoriografia românească oficială, statul naţional românesc din secolul XIX pare ceva de la sine înţeles. Or acest caracter unitar e departe de a nu fi problematic.

LUCIAN BOIA: Da, şi de aici o anumită tensiune, pornind de la o anumită frustrare a multor români. Românii au vrut – pe deplin justificat – să aibă un stat naţional românesc. Şi l-au avut, dar un stat naţional care cuprindea între frontierele lui şi foarte mulţi neromâni, chiar în România mică, în vechiul regat până la 1918, şi cu atât mai mult în România mare, în România perioadei interbelice. Procentul general, cum v-am spus, este pentru perioada interbelică de 72% români. Procentul acesta este sensibil mai scăzut în ce-i priveşte pe români în provinciile alipite la 1918. În Transilvania, socotind global şi cu Banatul, Crişana, Maramureşul, la 1930 românii etnici sunt 58%, iar minoritarii, aşa-zişii minoritari, aproape că nici nu pot să le spun tuturor minoritari pentru că sunt procente atât de mari, sunt 42% maghiarii, germanii şi ceilalţi cu procente mai mici. Populaţia românească este în mod evident românească, dar nici minoritarii nu erau chiar atât de minoritari. În plus erau majoritari la oraşe – până la sfârşitul perioadei interbelice în oraşele transilvănene, în Bucovina, în Basarabia. De aici provin anumite frustrări, majoritatea populaţiei nu e românească, e formată din maghiari, germani, evrei. Există o contradicţie între dorinţa de a avea un stat naţional cu adevărat românesc, între programarea acestui stat, trecerea lui în Constituţie ca stat naţional unitar, şi realitatea unei mari diversităţi etnice. Sigur cu românii majoritari peste tot, dar şi cu minorităţi numeroase şi foarte diverse. Cred că România interbelică e ţara europeană interbelică care are cei mai mulţi minoritari – nu procentual – şi are cea mai mare diversitate de naţionalităţi, de minorităţi etnice. În Transilvania maghiari şi germani, în Bucovina germani şi evrei, în Basarabia evrei, ruşi, ucraineni, în Dobrogea turci, tătari, bulgari. Este o foarte mare diversitate, ceea ce este interesant, fascinant pentru istoric. Cred că a fost bine pentru societatea românească. Aceste minorităţi au infuzat tot felul de elemente de cultură, tot felul de competenţe, de tradiţii pe care le aveau. E o lume foarte interesantă lumea românească, cu românii majoritari, dar şi cu toţi ceilalţi printre români, alături de români.

Vorbind despre istoriografia post-comunistă spuneţi: “Discursul istoric s-a despărţit cu greu şi încă nu până la capăt de condiţia de auxiliar al ideologiei şi propagandei naţionale pe care comunismul i-o imprimase temeinic. Acest discurs istoric era profund imprimat de naţionalismul autohtonist”. Cum arată acest discurs? Care erau liniile directoare ale discursului naţionalist comunist?

LUCIAN BOIA: Începuturile comunismului, în perioada internationalistă, au fost brutal anti-naţionale. A urmat o revenire în sens naţional, cu atât mai apreciată cu cât venea după negarea valorilor naţionale româneşti. Şi atunci aproape toţi românii au fost încântaţi: iată revenim la tradiţiile noastre, la valorile noastre. Sigur că aici este o bună doză de mitologie, cu accente puse asupra vechimii românilor, asupra continuităţii, asupra omogenităţii spaţiului românesc. Pur şi simplu se face abstracţie de istorie dacă vorbim de o unitate din totdeauna a spaţiului românesc. Sigur că este un spaţiu care are trăsături unitare, dar este şi un spaţiu foarte fragmentat. Până acum un secol şi jumătate nici nu exista România. Existau nişte fragmente, nişte bucăţi din care s-a făcut România. Putea să se facă, cum s-a şi făcut, şi bine că s-a făcut, dar putea să nu se facă, ce ştiu eu pe ce căi ar fi putut să meargă istoria dacă ar fi ales alte direcţii. Pur şi simplu, să vorbeşti de unitatea desăvârşită a acestui spaţiu din cele mai vechi timpuri sau de conştiinţa locuitorilor că aparţin unui spaţiu unitar este o negare a istoriei. Unii ajung să vorbească şi de naţiunea dacă. Nu mai spun că despre naţiunea medievală se vorbeşte în mod curent. Astea sunt nonsensuri istorice. Naţiunea este o creaţie modernă şi unii sunt foarte sensibili sau chiar se revoltă când aud asemenea afirmaţii care sunt pur şi simplu de bun simţ. Am spus clar: Ştefan cel Mare nu era român, în sensul că nu se considera el român. Identitatea pe care şi-o asuma el era aceea de moldovean. Recent a fost o discuţie, unii n-au prea vrut să înţeleagă acest lucru, am fost întrebat la o emisiune: dacă nu se considera român, ce limbă considera el că vorbeşte? Eu nu ştiu dacă Ştefan cel Mare avea şi preocupări de lingvist, ca să se gândească profund asupra limbii pe care o vorbea. Dacă vrem să ne jucăm puţin, să intrăm în pielea lui Ştefan cel Mare, este evident că el considera că vorbeşte moldoveneşte, nu româneşte. De altfel, chiar mai târziu, două secole după Ştefan cel Mare, Grigore Ureche, care ştia mai multe decât Ştefan cel Mare, făcuse studiile în Polonia, învăţase latineşte, ştia că românii sunt de origine latină, că toţi au origine comună, dar ăsta nu-l împiedică să vorbească în cronica lui despre limba moldovenească. Limba pe care o vorbeşte Grigore Ureche este limba moldovenească, el ştiind că este foarte asemanatoare, sau chiar aceeasi cu limba vorbită de ceilalţi români, dar îi spune în continuare moldovenească. Identitatea nu este ceva picat din cer. Identitatea ţi-o asumi şi ţi-o afirmi. Moldova îşi are propria ei identitate în raport cu Ţara Românească şi cu ceilalţi români până în secolul al XIX-lea. Şi la 1859, când s-a făcut Unirea, patrioţii moldoveni care au vrut cu tot dinadinsul şi au făcut Unirea, au creat alături de munteni România, ei îşi spun moldoveni în continuare. Dacă ne uităm pe textele de la 1859, nu-şi spun români, îşi spun moldoveni. Identitatea lor era de moldoveni. Asta nu înseamnă că nu sunt români. Din punctul nostru de vedere toţi aceştia vorbeau româneşte, dar asta e un punct de vedere al nostru de ordin lingvistic, de ordin ştiinţific. Dar din punct de vedere al identităţii pe care oamenii şi-o asumau, era o identitate moldovenească şi în ceea ce priveşte statalitatea, şi-n ceea ce priveşte limba, şi-n ceea ce priveşte cultura.

Spuneaţi adineaori că această concepţie etică, politică asupra naţiunii ar fi superioară concepţiei etnice.

LUCIAN BOIA: Sigur, fiindcă concepţia etnică este exclusivistă. Uitaţi-vă şi la noi, când despre romii noştri aflaţi în diverse ţări occidentale se vorbeşte ca fiind români, imediat sunt o mulţime de compatrioţi de-ai noştri care nu suportă această etichetare. Cum pot să spună despre romi că sunt români, când toată lumea ştie că nu sunt români, sunt ţigani. Din punctul de vedere al naţiunii, al unei înţelegeri adecvate a naţiunii sunt români, fiindcă aparţin naţiunii române. Sau ca să-i lăsăm pe romi la o parte,  să luăm cazul Iohannis. Sunt atâţia care n-au vrut să-l voteze pe Iohannis pe motiv că nu este român. Iohannis nu este etnic român, dar aparţine naţiunii române, altfel nici n-ar putea să fie preşedinte al României. Ca să simplificăm lucrurile, etnia e ceva dat; te-ai născut român, vorbeşti româneşte fiindcă e limba ta maternă, pe când naţiunea este elaborare, se construieşte.

De altfel comentaţi în carte şi discursul alegerilor din 2014, discursul acesta etnicist naţionalist tradiţional, bazat pe etnie…

LUCIAN BOIA: Şi e uluitor când vezi că vine tocmai din partea Partidului Social Democrat care ar trebui să aibă cu totul alte valori decât naţionalismul şi ortodoxismul.

N-a avut până la urmă câştig de cauză.

LUCIAN BOIA: Depinde cum vedem paharul, pe jumătate plin, sau pe jumătate gol. S-a jucat totuşi la limită sau aproape de limită. Sigur că o mică majoritate de români l-au votat pe Iohannis în ciuda faptului că n-ar fi român şi că nu este ortodox. Dar aproape jumătate din români au votat – nu numai din acest motiv – însă s-au auzit destule voci – şi printre oamenii politici şi printre preoţi – care i-au indemnat pe oameni să voteze un român şi anume un român ortodox. Iar aceasta este o distincţie care i-a lovit foarte rau la un moment dat pe greco-catolici. Greco-catolicii erau la fel de români si etnic şi cultural precum ortodocşii, poate că erau şi mai români pentru că în Transilvania şi în genere în spaţiul românesc ei au început lupta naţională, de afirmare a valorilor naţionale româneşti, de emancipare naţională. Şcoala Ardeleană aparţine greco-catolicilor din Transilvania. Iată că au fost evacuaţi până la urmă, biserica greco-catolică a fost desfiinţată de către comunişti, a revenit pe scenă dupa 1989, dar nu mai are nici pe departe ponderea pe care o avea înainte de instaurarea comunismului. Aş spune că greco-catolicii au plătit din plin pentru această înţelegere rigidă şi exclusivistă a conceptului de român. Român ar fi românul etnic şi, în plus, românul este ortodox. Dacă nu eşti ortodox ar fi ceva în neregulă.

În finalul cărţii vă exprimaţi speranţa că…

Speranţa şi chiar convingerea că totuşi evoluăm – sper că nu vom involua – că vom evolua spre o integrare nu doar în mod formal, ci o integrare efectivă în peisajul european.

În acelaşi orizont conceptual, argumentele pentru unirea cu Republica Moldova au fost, până acum argumente pe bază etnică şi culturală. Însă cum arătaţi în mai multe locuri în carte aceste argumente nu sunt chiar atât de puternice în ziua de azi, nu sunt aşa de convingătoare pentru moldoveni.

LUCIAN BOIA: Eu am încercat să fac o analiză lucidă. Să nu se creadă că eu aş avea ceva împotriva unirii Republicii Moldova cu România. Am încercat să pun un diagnostic şi diagnosticul acesta nu se prezintă prea favorabil pentru cei care doresc în acest moment, şi au justificările lor, să se realizeze această unire.  Republica Moldova este sensibil diferită de România, din foarte multe puncte de vedere. A avut o altă istorie de la 1812. Până la 1812 este evident că e parte a Moldovei. După 1812 s-a petrecut procesul acela de rusificare, s-a petrecut o izolare, suntem în Rusia ţaristă, o izolare a Basarabiei de restul neamului românesc, ceea ce nu s-a petrecut în Transilvania. Să nu confundăm, oricâte critici am avea, justificate sau nu, la adresa politicii ungureşti până la 1918, să nu confundăm deci Austro-Ungaria cu Rusia. Austro-Ungaria era un stat de drept, sigur cu partea de discriminare la adresa naţionalităţilor, dar Rusia era o monarhie absolută, sau în orice caz, autoritară, în care dreptul era o vorbă, nimic mai mult. Pe scurt vorbind, românii transilvaneni au participat din plin la formarea naţiunii române, au dat chiar nume mari în lupta naţională, în afirmarea culturală a românilor, pe când românii basarebeni au rămas izolaţi. E aproape un zid care îi separă de restul naţiunii române până la 1918. Asta s-a văzut şi în perioada interbelică, integrarea în România Mare a Basarabiei a fost foarte complicată şi imperfectă. Dar, nici Bucureştiul n-a avut suficient tact, în sfârşit, lucrurile nu s-au desfăşurat într-un mod ideal. După care a urmat din nou faza rusească, faza sovietică, şi asta a îndepărtat şi mai mult cele două trunchiuri ale românilor. Acesta e rezultatul istoric, că ne place sau că nu ne place. În momentul de faţă Republica Moldova nu este acelaşi lucru cu România din foarte multe puncte de vedere. Şi până la urmă contează nu ceea ce dorim noi, ci ceea ce doresc ei şi modul cum se consideră ei. E clar că majoritatea populaţiei din Republica Moldova – cei care nu sunt români, rusofonii şi ceilalţi – dar şi destui români, nu sunt foarte dornici in momentul de faţă să se realizeze această unire cu România.

Poate schimbarea argumentelor, trecerea la argumente privind o comunitate, o naţiune politică, ar fi mai convingătoare, ma gândesc, decât cele etnice şi culturale.

LUCIAN BOIA: Ceea ce e de facut e o apropiere treptată a celor două ţări, intrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, trebuie răbdare, nu trebuie insistat într-un fel în care poate să dea impresia unei imixtiuni în treburile Republicii Moldova şi a unei forţări din partea României. Viitorul e incă nescris, nu se ştie ce va aduce, poate să aducă una sau alta, dar în momentul de faţă – asta am vrut să spun – nu se pune problema unei unificări.

În încheiere aş vrea să vă întreb, în viitorul apropiat, ce carte de istorie românească, care nu e încă scrisă, v-ar plăcea să citiţi.

LUCIAN BOIA: E nevoie peste tot de abordări noi. Cred că istoriografia noastră este încă destul de conservatoare, uneori foarte conservatoare. În primul rând, istoricii din vechile generaţii au rămas cu ideea că istoria trebuie să fie în primul rând o pledoarie pentru românitate, pentru drepturile noastre naţionale, mereu suntem noi şi ceilalţi, noi avem dreptate întotdeauna, ceilalţi mai au şi ei câteodată, dar când se ciocneşte dreptatea lor de dreptatea românească, e clar că românii sunt cei care au dreptate. Cred că trebuie să vedem lucrurile într-un spirit european mai accentuat. Avem nevoie de o istorie care să fie bine integrată în istoria europeană. Dacă te uiţi la sintezele de istorie românească, cum e şi sinteza în 10 volume a Academiei Române, România parcă e o insulă. Se mai spune ceva, din când în când, despre ce e în afara noastră. Dar noi suntem o ţară europeană şi mai ales acum, integrându-ne cu adevărat în Europa, trebuie ca, privind în perspectiva istorică, să prezentăm mai în detaliu, mai convingător şi mai adâncit, toată problematica raporturilor dintre noi şi ceilalţi. Inclusiv problematica minorităţilor. Mie nici nu-mi place să le spun minorităţi, deşi acum au rămas atât de puţine…

Înainte le spuneau naţionalităţi conlocuitoare, probabil dintr-o intenţie de excludere…

LUCIAN BOIA: Teoretic vorbind, poţi să ai o populaţie majoritară de 51% şi minorităţi de 49% într-o ţară. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre minorităţi de acelaşi fel, când şi minorităţile sunt foarte diferite ca număr, ca implantare teritorială. La noi, în prezent, există o minoritate italiană care are şi un deputat în Parlament. E aproape fictivă minoritatea asta, nu cred că acelaşi lucru e cu minoritatea maghiară, care e bine implantată într-o parte a Transilvaniei, care îşi are coeziunea ei istorică, o întreagă istorie, o întreagă cultură. Cred – şi asta am încercat să fac în cartea Cum s-a românizat România – că trebuie să integrăm mai bine minorităţile, sau cum vrem să le spunem, în istoria românească. S-a şi trecut de la istoria României la istoria românilor. În general ne place să spunem istoria românilor, nu mai spunem istoria României. Şi istoria românilor, prin numele pe care i-l dai de la bun început, îi inlătură pe ceilalţi. Or spaţiul românesc, din punctul acesta de vedere, are o istorie foarte interesantă – un spaţiu comun, cu români majoritari, de acord, dar şi cu ceilalţi care nu sunt chiar atât de minoritari, încât să le zici minorităţi, să-i aşezi undeva la margine şi cu asta să termini. Au avut un rol istoric, un rol cultural esenţial în configurarea istoriei acestei ţări şi a civilizaţiei româneşti, a civilizatiei noastre comune, pâna la urmă.

Sursa: contributors.ro (reprodus cu acordul autorului).

Sursă imagine: hotnews.ro.