Pe măsură ce memoria comunismului slăbește, nostalgia este privită cu suspiciune, dar deplîngerea pierderilor nu înseamnă neapărat a dori o întoarcere la socialism.
Aniversarea [căderii Zidului Berlinului – nota pzf] a fost dominată de ceea ce fac de obicei toate aniversările festive: comemorarea și celebarea victoriei. Și pentru că victoria e una oficială, comemorările au avut și ele un caracter în mare parte prescriptiv, centrate în jurul a doi piloni cu formulele lor înrădăcinate: ”revoluția pașnică” și „reconcilierea cu trecutul” (germ. Vergangenheitsbewältigung), ca în Germania. În Bulgaria, anul 1989 este cunoscut în general nu ca o revoluție, ci sub numele mult mai puțin patetic de ”schimbare” (промяната), la fel ca echivalentul german Die Wende.
De fapt, schimbarea din 1989 a început ca o revoluție intelectuală liberală, dar a evoluat ulterior într-o drastică revoluție socială ce a transformat o societate destul de egalitaristă în una în care diferențele de bogăție sunt enorme, iar intelectualitatea e marginalizată. Chiar și în acest an jubiliar, 1989 nu se află în centrul atenției publice, cu excepția unor mici cercuri intelectuale. Aș fi înclinată să cred – în mod contra-intuitiv – că, odată cu atenuarea sa treptată, memoria comunismului apare şi evoluează în multe moduri noi. Prezența comunistă a fost eliminată cel mai repede din sfera vizuală și simbolică: în perioada de după 1989, în Bulgaria au fost redenumite aproape 100 de localităţi, au fost schimbate denumiri de străzi, a fost adoptat o nouă stemă de stat, un nou steag și un nou sistem de sărbători naționale. Un număr impresionant de monumente din perioada comunistă au fost demontate, iar momentul culminant a reprezentat dinamitarea mausoleului lui Dimitrov în 1999. Monumentele socialiste au fost înlocuite cu monumente rivale ce comemorau memoria victimelor comunismului. Cu toate că vestigiile monumentale ale perioadei comuniste au devenit tot mai rare, ele au au devenit mai vizibile ca oricînd din moment ce prezenţa lor a încetat a mai fi obligatorie. Monumentele socialiste capătă statutul monumentelor pre-comuniste, preţuite odinioară cu sfinţenie.
În sfera juridică, memoria comunismului e încă prezentă, deşi scade ireversibil. Procesele de judecată intentate unor foşti politicieni din perioda comunistă (puține dintre care s-au încheiat cu condamnări) nu și-au atins efectul scontat de purificare și catarsis. Măsuri precum anularea legislației restrictive, restabilirea proprietății private asupra pămîntului, adoptarea legii cu privire la retrocedări – aveau drept scop crearea unei clase noi de proprietari cu o orientare de piață, însă formarea noilor elite înstărite a urmat alte căi. Arhivele secrete au fost și ele deschise, însă, în comparație cu alte societăți est-europene, încercarea de a condamna trecutul prin intermediul dezvăluirilor n-a avut succes. Doar un număr mic de bulgari mai văd regimul dinainte de 1989 ca pe unul criminal în mod incontestabil. Pentru marea majoritate, regimul a fost restrictiv în privința libertăților politice și economice, dar oferea securitate, iar prăbușirea dramatică a nivelului de trai în anii 1990 a contribuit destul de mult la consolidarea acestei percepții. Criminalizarea generalizată a regimului comunist bulgar a suferit eșec.
Dezbaterile în privința moștenirii comuniste au fost extrem de vii în primul deceniu după 1989, dar ”rescrierea istoriei” a fost lăsată aproape în întregime în grija presei, memorialisticii și a istoriei de bulevard. De la sfîrșitul anilor 1990, cînd perioada de tranziție s-a încheiat şi ireversibilitatea procesului a devenit evidentă, o literatură academică tot mai consistentă și în permanenţă creștere a reevaluat perioada comunistă din perspective şi abordări diferite: totalitarism, capitalism de stat, paternalism, economie a deficitului, ”a doua” și ”a treia” teorie a rețelelor, socialism ”domesticit”, elitism și chiar dadaism. Conceptul de ”modernizare” a devenit o cheie de interpretare hegemonică chiar dacă acesta atrage învinuiri de ”normalizare”.
Fenomenul cel mai interesant astăzi este ”nostalgia post-comunistă” – un caz special de memorie. Deplîngerea pierderilor care a apărut odată cu prăbușirea socialismului de stat nu înseamnă neapărat a-i dori întoarcerea. Nu toate aspectele îi sînt regretate. Interpretarea ideologică dominantă vrea să ne facă a crede că lucrurile nu pot fi separate, că nu se poate imagina ocuparea deplină a populației fără deficit de mărfuri, pace interetnică fără omogenizare forțată ori medicină gratuită fără totalitarism. Și aşa cum, chipurile, nu-ţi poți dori un aspect fără a-ţi dori întregul, orice mențiune pozitivă a trecutului socialist este văzută ca una ideologic suspectă. Ne grăbim să catalogăm drept nostalgie comunistă un clip video reprezentînd mărfuri din perioada socialistă, dar nu aplicăm termenul de ”nostalgie otomană” unui clip video cu femei învirtindu-se semidezbrăcate sub acorduri orientale. Nostalgia postcomunistă nu înseamnă doar o tînjire după securitate, stabilitate și prosperitate, ci și sensul pierderii unei forme specifice de sociabilitate. Înainte de toate există o dorință printre cei care au trăit în perioada comunistă, chiar dacă s-au opus regimului sau au fost indiferenți față de ideologia sa, de a-şi trăi viaţa cu rost și cu demnitate, de a nu fi considerați nişte ”perdanți” sau „sclavi”. Un fenomen destul de recent e și curiozitatea crescîndă din partea tinerelor generații faţă de experienţa comunistă.
Această atitudine ambivalentă în privința trecutului comunist este exprimată foarte bine de următorul banc ce exemplifică răspunsul ironic al bulgarilor dinainte și de după căderea comunismului. O femeie se trezește dintr-odată în toiul nopții, fuge la baie și se uită în trusa de medicamente. Apoi se aruncă la bucătărie și deschide frigiderul. În sfîrșit deschide fereastra și se uită în stradă. Se întoarce apoi mulțumită în dormitor. Soțul o întreabă: ”Ce-i cu tine?”. ”Am avut un coșmar groaznic, răspunde femeia. Am visat că ne putem permite să cumpărăm medicamente, că frigiderul e plin ochi și că străzile sînt curate și sigure.” ”Şi de ce asta ar fi un coșmar mă rog?” Femeia dă din cap: ”M-am gîndit că comuniștii au venit din nou la putere.”
Maria Todorova este profesoară de istorie europeană la Universitatea Illionois-Urbana Champaign, SUA.
Articolul a apărut inițial la rubrica Comment is Free a cotidianului The Guardian și a fost tradus în română cu acordul autoarei.
Traducere: Vitalie Sprînceană
