Don Kalb este profesor de antropologie şi sociologie la Central European University (Budapesta), mai 2014 (satul Butuceni, R. Moldova, în cadrul şcolii de vară ReSET).
For the English version of this interview, please follow this link.
Pentru prima parte a interviului, accesaţi această legătură.
Andrei Cuşco: Aș dori să revin la întrebarea pe care aţi discutat-o anterior cu Petru. Sînt întru totul de acord că intelectualii au o misiune foarte importantă în acest moment și poate că ei nu ar trebui să-şi facă griji cu privire la transferul discursului lor critic în sfera publică şi, astfel, într-o mobilizare politică. Totuși, dacă ne gîndim la Europa de Est – la Moldova, România şi țările din regiune –, ai impresia că mobilizarea electoratului, mobilizarea obiectului preocupării este destul de dificilă. În Moldova, de exemplu, există un şir de probleme – sărăcie, emigrare –, în România există poate alte probleme, dar dacă te uiţi la dinamica protestelor care au cuprins țara, ele au fost de foarte scurtă durată şi au fost foarte slab articulate. Așa că, întrebarea mea ar fi următoarea, și înțeleg că e o întrebare dificilă, la care nu se poate răspunde cu siguranţă, şi totuşi: cum ar putea un efort intelectual, un proiect intelectual, duce la schimbări în sistem, în conștiința publică, în mobilizarea populației în acest sens, ceea ce ar produce schimbările?
Don: Din nou, eu nu sînt pesimist cu privire la acest lucru. Sîntem la începutul unei faze, al unui ciclu. Și cred, de asemenea, că mobilizarea în Europa Centrală și de Est face parte dintr-o mobilizare la nivel global. Așa că, iarăşi, este foarte important să ne uităm la proprietățile locale și globale. Nu cred că durata scurtă sau lipsa de eficacitate politică a mobilizărilor din România sau Bulgaria, de exemplu, ar fi ceva excepțional. Cînd te uiți la toate mobilizările care au avut loc începînd cu anul 2008, atunci înțelegi că acestea sînt convulsive. Mobilizări masive, izbucnite pentru o perioadă scurtă de timp, de foarte multe ori cu oameni care au devenit activi pentru prima dată în raport cu politica oficială, au pătruns pentru prima dată în sfera publică. Prin urmare, revendicările în mare parte populiste și moraliste s-au evaporat rapid și au avut foarte puține consecințe politice directe asupra întregului [proces politic]. „Occupy Wall-Street” nu este foarte diferit de aceasta. „Indignados” din Spania nu sînt nici ei diferiţi. Valurile de mobilizări în Israel au avut proprietăți exact similare. Singurele excepții reale privind lipsa de eficiență politică sînt în America Latină, dar această diferenţă are de a face pur și simplu cu faptul că acolo sînt guverne de stînga, într-o economie în creștere, ceea ce permite statelor un pic de spațiu de manevră.
Andrei: Există oare canale, vreo posibilitate practică de a transfera discuțiile şi dezbaterile noastre intelectuale în spațiul public?
Don: Cred că acest lucru se întîmplă în orice caz. A fost foarte clar, de exemplu, că CriticAtac a permis crearea unui anumit spațiu pentru politica de stînga din România în ultimii ani. Și, de fapt, a fost foarte eficient în acest sens, cu revelații, ca să spunem așa, a fost foarte încurajator pentru o vreme. Acum, ne uităm în urmă şi ne dăm seama că nu a fost de ajuns. Dar acest lucru nu este în puterea noilor activiști. Am fost, de fapt, plăcut surprins de nivelul ridicat de mobilizare în Europa Centrală și de Est în ultimii ani și cred că noi cu toții am fost surprinși. Acum însă problema apare în privinţa modului de a face aceste mobilizări mai eficace prin crearea de alianțe mai strînse între intelectuali și alegători. Căci nu va fi atît de ușor. Dar dacă e să privim la o scară globală se poate vedea că nicăieri nu e ușor. Statele sînt cu spatele la zid, finanțele globale triumfă și continuă să pună în pericol întreaga existenţă pe glob, în același timp cetățenii sînt expuşi la o austeritate tot mai mare, la îndatorare și la stagnare socială. Furia este reacția cea mai ușor de înțeles. Unde putem obține un spațiu politic de manevră, unde oare pot fi găsite nişte deschideri realiste, nu este atît de ușor de văzut. Și astfel de deschideri, dacă le dorim structurale și strategice, le-am putea găsi cu greu la nivel național.
Există probleme specifice legate de aceasta în Europa Centrală și de Est; aceste probleme sînt mai mult sau mai puțin specifice pentru regiune, iar una dintre ele este că, desigur, va fi greu de adus limbajele socialismului și bunurile obşteşti înapoi. Este dificil de adus conceptul de clasă înapoi, chiar dacă toată lumea urăște nedreptățile, inegalitățile și polarizările sociale, cu care ne confruntăm continuu. Toată lumea poate vorbi, desigur, despre sărăcie ca despre ceva rău. Dar sărăcia e un punct mort în politică. Cei mai mari neoliberali sînt împotriva sărăciei. La fel cum ei sînt pentru „creșterea economică”, ca o soluție pentru „sărăcie”, combinată cu un pic de filantropie. Ne-am întors cu totul în Evul Mediu în acest sens. De parcă formele de creștere economică pe care le-am văzut pînă acum nu ar fi ele însele bazate pe producerea a tot mai multă inegalitate și polarizare. Este dificil de adus înapoi în Europa Centrală şi de Est întregul vocabular de stînga, cu articulațiile sale locale, cu reajustarea și injectatarea acestuia înapoi în discursul local. Aceasta este o dificultate istorică obiectivă. Dar această dificultate va fi, încetul cu încetul, depășită, probabil. Și ar trebui să adaug că e la fel de dificil în această privinţă în Occident sau în China.
Aceasta este una. A doua este acest gen special de urbanizare pe care „socialismul real” l-a făcut posibil și l-a înscris în peisajele din Europa de Est. Urbanizarea socialistă, iar aceasta a fost valabilă atît pentru Europa Centrală și de Est cît și pentru întregul spațiu sovietic, a dezvoltat o mulțime de centre regionale relativ mici, care depindeau de industrii foarte specializate sau cu economii agrare. Și aceste centre regionale mici și întregul spațiu de orașe provinciale au fost afectate foarte puternic de tranziția neoliberală. Aceasta este, de asemenea, un spațiu care este mult mai puțin educat decît capitalele, care o duc mult mai bine din punct de vedere economic, în parte ca locații de tip comprador și rentiere. Deci, ceea ce s-a dezvoltat în timp, în Europa Centrală și de Est, este o contradicție, de fapt, între nemulțumirea populară din provincii și din orașele de provincie, pe de o parte, și cea din capitale, pe de altă parte, în moduri pe care nu le mai vezi în Occident. Urbanizarea în vest a condus la un spațiu urban mult mai integrat, la peisaje urbane mai uniform integrate, deși, ca și în Europa Centrală și de Est, orașele provinciale după 1989 au avut tendinţa de a suferi mult mai mult de pe urma neoliberalismului decît orașele mari. În Occident, nu a avut loc niciodată asemenea efecte de dezbinare și bifurcare care s-au văzut în Europa Centrală și de Est. Aceasta în ceea ce priveşte natura sistemelor urbane. Acum, Fidesz și mai ales Jobik, de exemplu, îşi au cei mai fideli votanţi în provincie. Doar la Budapesta social-democrații rămîn, în general, mai mult sau mai puțin pe loc, cel puțin în unele cartiere. Astfel, aceasta ţine de o diviziune politică, economică şi culturală care joacă un rol important în limitele capacităților noii stîngi pentru a mobiliza electorate în Europa Centrală și de Est. Deci, în mod clar, electoratele noii stîngi tind să se situeze în capitală, probabil în una sau două alte orașe, dar în restul țării, unde se află cea mai mare parte a populației, este mai ușor controlată de Noua Dreaptă, cu al său mod de a deveni tot mai radical naționalistă și, așa cum spuneai, ‚comuniști în mod implicit’, dar fără o analiză de clasă, de multe ori fără egalitatea de gen și fără internaționalism. Dar acestea orientează populația împotriva capitalului la nivel global, împotriva capitalei și împotriva a ceea ce noi numim „nomenklaturile” rentiere din capitală. Aceasta, desigur, este o politică populistă, înscrisă structural ca o posibilitate în sistemele urbane din Europa Centrală și de Est. Nu doar pentru că există o puternică tradiție populistă – în Ungaria, cu Neprajz și alţii –, dar, aş spune, din cauza prăbușirii economiei provinciale în perioada de după 1999 și prin logica socio-culturală pusă în mișcare de aceasta. Am o explicație relațional-materialistă pentru aceasta, mai degrabă decît una culturalistă. Aceasta rămîne un aspect esențial al dezamăgirilor faţă de stînga din Europa de Est, și va fi greu de depășit obstacolele puse în cale de către inegalităţile urbane de ordin istoric, precum și cele contemporane. Va fi dificil pentru stînga să obțină majorități electorale, în special în provincii. Dar va trebui totuși să lucreze în această direcție, contestînd populiștii pe teren propriu.
Așa că, din nou, acest lucru subliniază importanța activității intelectuale pe care o faceţi. Asumarea unor atitudini intelectuale, care vor forța toate celelalte atitudini să-și regîndească propriile poziții, îi va nărui. Aceasta este o parte foarte importantă a activității pe care va trebui să o faceți chiar dacă s-ar putea să nu fiţi în măsură să mobilizaţi majorități electorale pentru o nouă agendă politică de stînga.
Aceste lucruri sînt puţin diferite în Europa de Vest sau în Statele Unite, deși nu foarte diferite în alte părţi. Dar nu uitați că în Europa de Vest, partidele de stînga nu reușesc, de asemenea, să mobilizeze majoritățile electorale în spatele lor. Nu sînteţi deloc singuri faţă în faţă cu dezamăgirile voastre. Eu continuu să cred că acestea sînt procese globale cu anumite articulaţii locale și regionale mai degrabă decît procese locale specifice, care pot fi comparate cu alte procese locale specifice.
Petru: Voi adresa întrebarea lui Andrei mai direct: credeți că lupta politică, în sensul de partide, doctrine și strategii politice, poate fi o alternativă posibilă pentru acești intelectuali și universitari de stînga?
Don: Cred că ceea ce faceți e profund politic. Nu cred că există o linie de separare ontologică între munca intelectuală, cea academică și cea politică. În termeni practici avem, desigur, diferite tipuri de activități. Avem diverse tipuri de personalitate care fac o muncă sau alta. Dar facem muncă politică atunci cînd formulăm atitudini politice și cînd mobilizăm puterea intelectuală pentru a gîndi problemele unui spațiu sau timp concret. Acest exercițiu e unul politic prin excelenţă. Este de fapt miezul activității politice. În același timp, e clar că trebuie să faceți alianțe cu diferite grupuri: este nevoie de alianțe cu artiștii și cu alte mișcări ”licențiate” precum cele de gen sau ale mediului și, în mod inevitabil, cu lumea muncii şi cu muncitorii. Dacă aceste alianțe pot sau nu pot fi constituite, nu depinde doar de voi, dar voi oricum trebuie să căutați a comunica cu aceste grupuri. Aș dori să vă avertizez în privinţa unei erori comune şi anume intelectualismul satisfăcut de sine care ar fi interesat doar de prezența în saloanele Chișinăului și la televiziune. Este foarte important să spuneți ce gîndiți, este important să apăreți și la televizor, dar să nu uitați că este foarte important să munciți zilnic la crearea unor noi alianțe și noi piste de dialog cu alte sectoare ale societății, fapt care vă va ajuta să înțelegeți ce se întîmplă de fapt. Această muncă este și una de cercetare pentru că nu e vorba doar de poziții intelectuale, ci și de programe de cercetare. Din acest motiv, trebuie să cunoașteți ce se întîmplă cu munca și cu muncitorii, să știți care sînt problemele zilnice ale familiilor cu un singur copil, de exemplu, să cunoașteți ce se întîmplă cu oamenii care emigrează, precum și cu solidaritățile și viziunile locale ce apar din experiența emigrării. Aceste agende de cercetare sînt desigur și agende politice și dacă faceți această muncă la modul serios, atunci faceți ceea ce trebuie să faceți.
Activitatea intelectuală se referă la elaborarea sau deconstruirea unor poziții hegemonice în cîmpul intelectual. Aceste cîmpuri intelectuale reprezintă substanța programelor politice și se compun, în mare parte, din gîndirea, construirea, regîndirea şi re-aproprierea unor concepte necesare care contribuie la înțelegerea și interpretarea societății, care ne ghidează în intervențiile noastre în procesele istorice. De aceea, cred că ceea ce faceți cu platforma online este un prim pas inevitabil.
Desigur, rămîne încă de făcut o muncă colosală, dar nu sînt deloc sceptic în această privință. Ba chiar sînt plin de speranță. Și această speranță reprezintă o poziție realistă deoarece pretutindeni, la fel și în Moldova, veți vedea că statul neoliberal își va pierde legitimitatea și oamenii vor continua să aibă îndoieli serioase asupra direcției de dezvoltare pe care a ales-o atît Moldova cît și alte țări din regiune și din lume în general. Nu poți justifica o viață în sărăcie într-o lume a abundenței! Din acest motiv, mobilizările în masă pe care le-am văzut cu începere din anul 2010 marchează doar începutul unui nou ciclu. Și acest ciclu va fi într-o măsură mai mare tot mai confrontațional și tot mai puțin orientat spre ingineria socială de tip gradual care a predominat în vest între 1975 și 1999. Acest ciclu va fi local, regional, european și global, cu multiple articulări locale, aranjate în jurul unui nucleu dur de probleme globale. Acesta este terenul pe care urmează să jucați.
Petru: Cum am putea să articulăm obiectivul final al unor partide, platforme sau inițiative de stînga? În jurul ideii de justiție socială? Unii gînditori liberali ar putea spune că acesta este și un scop al liberalismului. Aşadar, care ar trebui să fie obiectivul final al unor partide și intelectuali de stînga?
Don: Răspunsul este, de fapt, unul foarte simplu. Orice mișcare politică de stînga trebuie să se interogheze: ce înseamnă capitalismul ca proces global, cu manifestări particulare locale, ca un proces care modelează nu doar economii, ci și societăți întregi. Următorul pas e de a vedea care ar putea fi substanța și posibilitățile unei politici anti-capitaliste. Ai utilizat cuvîntul ”justiție” și ai dreptate cînd zici că acesta este, de asemenea, un cuvînt ”liberal” și chiar unul ”conservator”. Nu uitați asta! Pentru că va trebui să concurăm pe terenul justiției.
Problema neo-liberalizării stîngii din ultimii 30 de ani ține anume de faptul că aceasta a uitat să facă o analiză a capitalismului. Oamenii nici nu știu măcar ce este capitalismul. Ei cred că capitalismul nu există. Ei cred că acesta se referă la faptul că unii oameni sînt bogați și alții sînt săraci. Capitalismul reprezintă generarea privată a bogăției și controlul privat asupra surplusului social. Societățile noastre sînt de fapt destul de bogate, chiar și Moldova, însă soarta surplusului e decisă în totalitate de un grup foarte mic – proprietarii acestor economii. Iar aceștia cer de la noi rate de profit și dobîndă care ar face din capitalul lor o investiție bună. Dacă ei nu-și obțin ratele de profit sau dobîndă, ei ”fac grevă”, ne fac șomeri, ne fac săraci și ne împing spre moduri de viață pe care nu le putem alege. Migrația reprezintă o consecință directă a acestui proces. Și un exemplu excelent despre modul în care acest proces funcționează. Populații întregi, spații întregi și societăţi întregi sînt devalorizate și reevaluate în cadrul capitalismului în feluri care sînt decise de capitaliști în funcție de ceea ce gîndesc ei că le e convenabil. Acest proces este unul profund antidemocratic, profund anti-suveran și profund anti-autonom. Este ceea ce sugerează David Graeber atunci cînd spune că sîntem cu toții sclavi.
La momentul actual, trebuie să refuzăm în mod radical să fim aruncați uite-așa în luptă, să respingem situațiile asupra cărora nu avem niciun fel de control și în cadrul cărora nu avem nicio alegere. Și trebuie să găsim căi pentru a condamna această condiție de sclavie, s-o analizăm într-un mod radical și să identificăm potențiale opțiuni politice revendicative. Iar aceasta ține în mod fundamental de putere în societate – un lucru la care noua stîngă ar trebui să se gîndească. De aceea ar trebui să luăm mai în serios, într-un sens mai puțin intelectual și mai democratic și mai uman, dorințele, nevoile și disperările oamenilor, frustrările lor intense. Acest lucru mi se pare esențial.
Pornind de aici, cred că e bine să reflectăm la mobilizările din anii trecuți. Vedem atîtea grupuri de oameni care participă la demonstrații, la acțiuni de tip ”occupy” sau alte feluri de protest. Aceste grupuri inițiază conversații despre lucrurile care le afectează viețile. Să tratăm deci la modul foarte serios dorința oamenilor de a fi autonomi, de a-și guverna viețile în modurile pe care ei le aleg. Cîndva numeam acest lucru emancipare, adică ideea ca oamenii să dispună de o autonomie elementară, de un nivel satisfăcător de control asupra vieților lor. Să dăm înapoi oamenilor aceste condiții de bază. Iar aceasta înseamnă mult mai mult decît ”justiție socială”. Iar funcția stîngii în acest proces, cred eu, este să arate că avem nevoie de o politică anti-capitalistă pentru a face emanciparea posibilă.
Procesul acesta se întîmplă atît la nivel local cît și la nivel global. Trebuie să înțelegem toate specificitățile împreună cu toate generalitățile, și generalitățile care apar sub forma unor particularități locale, și particularitățile locale care sînt, în fapt, un rezultat sau un răspuns la regularitățile globale. E un proces global. De asemenea cred că învățăm permanent unii de la alții, chiar dacă analizăm locații specifice în cadrul acestui proces global. Experiența moldovenească, sau experiența migranților moldoveni, sau a bărbaților migranți, sau a femeilor migrante, și modul în care se desfăşoară viața de familie în aceste condiții etc. etc. – sînt experiențe foarte concrete. Eu cred că aceste experiențe concrete sînt foarte importante pentru programul întreg, dar nu ar trebui să le privim ca fiind excepționale – țările baltice reprezintă de asemenea surse importante de export de brațe de muncă, la fel ca și țările mici din Caraibe și din Asia Centrală. Fenomenul este parte a unui proces global inegal ce afectează locații concrete și noi nu sîntem singurii afectați de el. Atunci cînd merg în Kîrgîzstan, văd situații ce se aseamănă izbitor cu cea din Moldova. Comparația e importantă, învățarea reciprocă e la fel de importantă, dar în general aceste lucruri nu se referă la o istorie de acolo comparată cu o istorie de aici, nu sînt despre politica pe etape în locul A și în locul B. Nici nu se referă la faptul că am putea lăsa lucrurile așa cum sînt și pe urmă să refacem ceva pe ici, pe colo. Se referă la faptul că ar trebui să privim în inima fiarei.
Petru: Iată un obiectiv ambițios și un proces dificil.
Don: Și vom eșua! Dar important este să eșuăm cu grație și demnitate.
Traducere de redacţia PZF.
Fotografie cu Don Kalb de Anastasia Felcher.
