În RM cetățenii au adoptat o atitudine defetistă față de noile inegalități sociale care se adîncesc pe zi ce trece. Intelectualii contribuie la întărirea acestei atitudini înregimentîndu-se în taberele noilor oligarhi, legitimîndu-le poziția socială și participînd astfel la cimentarea unei societăți nedrepte. Elita intelectuală e datoare însă să-și asume nu doar rolul de a deconspira injustiția produsă de aceștia, ci și să propună soluții alternative de dezvoltare cu adevărat echitabilă a societății. În acest articol intenționăm să demonstrăm că intelectualii prin adoptarea unei perspective critice asupra realităților sociale pot contribui într-o manieră decisivă la democratizarea autentică a societății moldovenești. La început vom prezenta diferența dintre democrația formală și cea participativă pentru a arăta în continuare cum elita intelectuală poate fi un factor real de democratizare a întregii societăți prin adoptarea unei perspective critice.
Democraţia formală și democraţia participativă
Democrația formală (Huber și alții, 1997) este sistemul politic care are patru caracteristici: alegeri libere și cinstite prin sufragiu universal; guvernare prin reprezentanții aleși ai poporului; garantarea efectivă a libertății de exprimare și asociere; și protejarea cetățenilor de acțiunea arbitrară a statului. În acest tip de democrație procedurile și normele garantează realizarea dezideratului democratic de control al puterii de către cetățeni. Procesul democratic este asigurat prin concurența între actorii politici care luptă pentru putere. Datorită sufragiului universal, acesta are loc în funcție de numărul de voturi pe care le obțin actorii politici. Lupta pentru putere se face astfel prin competiție între partide. Cîștigătorul guvernează și dă dare de seamă pentru acțiunile sale în fața electoratului. Suveranitatea este reprezentativă, iar reprezentarea se face la nivel central prin Parlament.
Politica este în democrația formală centrată pe statul de drept. Puterea este obligată să respecte necesitățile societății sub presiunea competiției între partide și a revendicărilor opoziției parlamentare sau extraparlamentare. Obiectivul acestui proces democratic este astfel să legitimeze puterea politică, pentru că o guvernare care nu obține puterea respectînd procesul formal al alegerilor democratice nu este legitimă să guverneze. Pînă și guvernele totalitare încearcă să se legitimeze printr-o retorică democratică, dar deoarece nu respectă procesul democratic, nu pot fi credibile.
Democrația formală este mediată, pentru că funcționează prin elite. Politicienii, prin instituțiile representative ca Parlamentul, iau decizii în interesul poporului. Poporul nu ia decizii decît atunci cînd își alege reprezentanții.
Problema democraţiei formale este că fiind mediată reprezentarea cetățenilor este de multe ori scurtcircuitată de bani și putere. Așa cum susținerea cetățenilor este condiționată de accesul la informația veridică și credibilă despre intențiile și capacitatea actorilor politici, aceștea au tendința de a folosi limitele democrației formale, mai ales caracterul ei mediat, pentru a se menține la putere. Să dau un exemplu.
Au loc alegeri locale. Există trei candidați pentru postul de primar. Conform standardelor unei democrații formale, campania electorală dintre acești trei candidați, în condițiile respectului legilor și regulamentelor cu privire la alegeri, face ca cel care obține cele mai multe voturi să cîștige alegerile. Ce se intamplă însă dacă unul dintre ei este milionar, al doilea este primar în funcție și al treilea este o persoană care nu are decât capacitatea și intenția fermă să guverneze în interesul cetățenilor. Dacă primul utilizează banii ca să-și construiască prin artificii de PR o imagine favorabilă, iar al doilea folosește puterea pe care o are ca să pară mai credibil în ochii cetățenilor, atunci nu au nici un rost dezbaterile electorale și promisiunile electorale. În condițiile în care candidatul al treilea nu ar avea nici resursele, nici puterea să transmită eficient mesajul său și să pară credibil, democraţia este scurt-circuitată de bani și putere.
Această abordare formalistă și elitistă din fericire nu este unica definiție a democrației. Școala de la Frankfurt și în mod special Habermas (2003) vine cu o definiție a democrației moderne care pune accentul pe accesul direct al cetățenilor la producerea ordinei democratice stabile prin implicare și dezbateri în spațiul public. Astfel se redă ideii de solidaritate venită de jos toată importanța pe care o merită și pe care banii și puterea nu pot să o înlocuiască fără să provoace o criză a coeziunii sociale.
Necesitatea de a revitaliza democrația se bazează pe nevoia de a acorda un rol și o putere nouă cetățenilor. Aceasta se exprimă printr-o „cetățenie activă și informată și prin formarea unui public activ, capabil să pună în aplicare o capacitate de cunoaștere și să caute ea singură o soluție adaptată acestor probleme” (Habermas, 2003). Pentru a descrie această mișcare de apropriere a puterii și a posturii active pe care o conferă, limba engleză vorbește de „empowerment”, care semnifică redarea puterii de a acționa cetățenilor, ceea ce în română ar putea fi numit „încapacitare”. Așa cum aceasta participă la realizarea idealului democratic al puterii cetățenilor, poate ar fi cazul să vorbim pur și simplu de democratizare.
Aici e vorba de un alt tip de democrație, una care nu este mediată de elite și care se exercită direct de cetățeni: democrația participativă sau deliberativă. Deși fundamental diferite, ambele forme de democrație pot coexista, completându-se reciproc. Imperativul democrației deliberative este cel al celor mai bune dezbateri pentru a lua cele mai bune decizii. Democrația participativă nu este însă reductibilă la o democrație de opinii liber exprimate, deoarece obiectivul ei este transformarea socială în interesul tuturor. Logica acestei deliberări colective este simplă : cu cît mai bună este calitatea unei dezbateri, cu atît mai legitime și eficace sînt deciziile care decurg din aceasta (Fishkin, 1991).
Pentru a putea avea puterea reală, cetățenii au nevoie însă de cunoștințe. Aici elitele intelectuale pot veni cu contribuția lor pentru a ridica calitatea acestor dezbateri.
Rolul elitei intelectuale
Societatea în care trăim este produsă de acțiunile elitelor și deci poate fi refăcută tot prin acțiunile elitelor. A produce transformări sociale și a diminua inegalitățile sociale nu este însă un lucru ușor. O barieră pentru aceste schimbări este, cum ziceam mai devreme, că elita intelectuală poate juca un rol în producerea și reproducerea acestor inegalități prin apărarea intereselor celor de la putere (putere locală și centrală, economică și politică). C. Wright Mills (2006) numește acest gen de intelectuali – „consilierii regelui”. Într-o societate plină de inegalități, cunoștințele despre societate care nu le atacă joacă un rol central în reproducerea lor.
În concepția lui Habermas (1987), societatea se prezintă în același timp ca lume trăită și sistem. Lumea trăită este lumea unde au loc acțiunile membrilor unei societăți date. Aceste acțiuni se explică prin punctul de vedere al celui care acționează. Sistemul, pe de altă parte, este societatea observată din exterior. Fiecare activitate este aici văzută ca o funcție a conservării sistemului și aceasta ne obligă să facem abstracție de intențiile și de dorințele actorilor. Ceea ce contează este efectul acțiunii.
În societate ambele aspecte contează. În lumea trăită acțiunile sînt coordonate prin comunicare. În sistem acțiunile sînt coordonate prin consecințele lor. Integrarea socială este integrarea în lumea trăită. Integrarea sistemică este integrarea în sistem. Scopul analizei critice este să identifice conflictele și problemele apărute între sistem și lumea trăită.
Să luăm ca exemplu situația persoanei care are un post de lucru excelent, bine platit, casă, familie, dar care se sinucide de singurătate. El este bine integrat în sistem, dar nu este integrat în lumea trăită. Pe de altă parte, putem avea un vagabond care este fericit că are un cer deasupra, că este liber, că nu trebuie să plătească impozite, dar care este arestat de poliție și dus în spitalul psihiatric. Acesta este bine integrat în lumea trăită, dar este neintegrat în sistem.
Să luăm un alt exemplu. Să ne imaginăm că primarul dintr-o localitate cere persoanelor care consumă excesiv alcool să înceteze să o mai facă. Avem de a face cu o situație care are trei domenii ale realității. Domeniul obiectiv îl putem descrie prin propoziții cognitive și instrumentale : ”cantitatea alcoolului este mare sau mică” (propoziţie cognitivă), ”este posibil sau nu de diminuat consumul” (propoziţie intrumentală). Aici sîntem în registrul faptelor. Domeniul social este acela unde domină normele la care aderă participanții, cadrul relațiilor lor intersubiective. De exemplu, autoritatea primarului pentru cetățeni. Și în sfîrșit, domeniul subiectiv este personalitatea și filosofia de viață a fiecărui cetățean.
Fiecare propoziție pretinde la o validitate universală care o face comprehensibilă și discutabilă de interlocutori. În interacțiune, cele trei domenii sînt întotdeauna legate. Dacă cetățenii vor accepta cererea primarului, aceasta ar însemna că toți sînt de acord că: aceasta e posibil, primarul are dreptul să ceară acest lucru și că nu există obiecții de tipul „eu nu am chef” sau „nu mă interesează”. Acordul mobilizează toate trei aspecte. Definirea situației trebuie să fie comună pentru toți participanții, fără de care situația va trebui să fie redefinită prin negociere și discuții.
În această situație e posibil să se intervină sistemic cu metode administrative sau financiare prin care să se scurtcircuiteze lumea trăită, adică cetățenii să fie determinați să înceteze a consuma excesiv alcool prin influență și presiuni (amenzi usturătoare, excluderea din comunitate, să se interzică vinderea alcoolului etc.). Acțiunea primarului este în acest caz centrată pe efect, adică pe rezultatul diminuării consumului excesiv de alcool. Sîntem într-un registru de acțiune a sistemului.
Dar e posibil de asemenea să se efectueze o dezbatere în baza unei analize a situației prin care să se afle definiția situației pe care o face fiecare actor. Este ceea ce Habermas (1987) numește „acțiune comunicațională”. Așa vom fi în registrul de acțiune al lumii trăite. Astfel se poate descoperi că de fapt cetățenii consumă excesiv nu pentru că sînt leneși, proști, vicioși și incurabili, ci pentru că 1) nu au ocupație stabilă (șomaj); 2) se simt devalorizați în familie din cauză că nu o pot întreține; 3) că alcoolul este unica sursă de plăcere pe care o au în viață; 4) că ocuparea timpului liber s-a făcut întotdeauna prin consumul de alcool 5) că a consuma alcool excesiv semnifică pentru ei a fi bărbat adevărat.
Dialogul în spațiul public a acestor probleme cu implicarea cetățenilor și a primarului va permite fie găsirea soluțiilor, fie negocierea practicilor și a viziunilor care le susțin. Prin dialog, oamenii vor simți că trăiesc, ei vor perpetua lumea trăită, care este o lume a sensului. Sensul este cel care dă valoare existenței, este rațiunea de a fi a oamenilor. Dacă însă aceste probleme sînt rezolvate prin putere și bani, se va ajunge la efect – eliminarea consumului, probabil mult mai eficient, însă va dispărea realitatea care dă sens vieții, cea care i-ar putea motiva pe oameni să nu consume alcool.
Așa cum vedem, există două modalități de a acționa. Acțiunea strategică este cea prin care se caută să se exercite o anumită influență asupra celuilalt, iar prin acțiunea comunicațională se caută să se comunice cu celălalt, pentru a face posibilă o intepretare comună a realității și pentru a găsi o modalitate de a proceda coordonată.
Democrația participativă permite realizarea unui model democratic al consensului care prescrie acțiunea comunicațională, al dialogului, aplicat domeniului public. Prin acest model democratic se cere căutarea validității mai degrabă decît a eficacității. Dialogul, atunci cînd se caută validitatea, exclude orice dominare. Dacă însă se continuă pe direcția utilizării puterii și banilor ca metode de eficientizare, aceasta produce pierderea sensului și alienarea.
În concluzie, evitînd utilizarea cunoștințelor în colonizarea lumii trăite de către sistem, elita intelectuală poate contribui prin analiza critică la demistificarea raporturilor de putere pe care le generează acțiunea strategică și în acest mod să faciliteze conștientizarea de către cetățeni a inegalităților și nedreptăților la care sînt supuși. Înțelegerea lumii trăite, a lumii de sens, va permite instaurarea unei veritabile democrații prin acțiunea comunicațională, încurajînd implicarea în dezbateri asupra condiției lor. Astfel, problemele cu care se confruntă societatea moldovenească, cum ar fi protejarea minorităților reale, nu a celor privilegiate; accesul inegal la studii; violența; copiii străzii; corupția generalizată; separatismul; sărăcia, ș.a. trebuie analizate critic de către elita intelectuală scoţînd astfel în evidenţă cauzele ascunse ale problemelor și propunînd în baza lor soluții acceptabile pentru toți actorii interesați, în primul rînd a celor privaţi de putere, aceștia din urmă fiind implicați activ în dezbateri. Aceasta va permite instaurarea unei veritabile democrații, în sensul inițial al acestui termen, de putere a poporului.
Bibliografie
Fishkin, J. S. (1991), Democracy and deliberation: New directions for democratic reform, New Haven : Yale University Press, 123 pp.
Habermas, J. (1987), The Theory of Communicative Action, Boston: Beacon Press,Vol. 2, p. 355
Habermas, J. (2003), Au-delà du libéralisme et du républicanisme, la démocratie délibérative, Raison publique, n°1, pp. 40-57.
Huber, E., Rueschemeyer, D. and Stephens, J. D. (1997), The Paradoxes of Contemporary Democracy: Formal, Participatory, and Social Dimensions, Comparative Politics, Vol. 29, No. 3, pp. 323-342.
Mills, C.W. (2006), L’imagination sociologique, Paris: La Découverte/Poche.
E o istorie normativa tipica, nascuta in sinul idealist al filosofiei si teoriei politice. Unica problema e ca exista mai putine cercetari de ordin empiric sa verifice daca procesul sugerat de acest cadru normativ functioneaza in modul in care se pretinde. Mai clar spus, noi nu stim bine care sunt limitele acestui proces – aparent in conditiile unei societati democratice mecanismul propus pare sa functioneze (si acolo sunt exceptii). Dar e mai dificil de sustinut un proces eficient al democratiei participative in tarile autoritare sau care doar parcurg calea dezvoltarii institutiilor democratice. Cel mai simplu motiv il putem imprumuta din economie – daca nu e cerere, oricare oferta se va angaja intrun cerc inchis, implicind doar ce autorul numeste elita intelectuala. In lipsa cererii, oferta nu va genera o piata lucrativa de idei, care sa angajeze elita intelectuala ca furnizor principal. Va deveni un club de distractii al acesteia, ideile careia vor fi solicitate de clasa politica doar in cazurile cind acestea vor sustine si elabora interesele elitei politice. In concluzie – ca si multe alte afirmatii normative, ideea re-promovata de autor e buna, dar ar fi mult mai util daca am putea adresa neajunsurile numite in acest comentariu. In special, cum incurajam o cerere pentru contributiile elitei intelectuale?
Democrația, la fel ca și liberalismul economic sau socialismul, este un ideal care nu poate fi atins. Noi știm asta încă de pe timpurile când am trait pe propria piele decretarea societății socialiste multilateral dezvoltate. Deci scopul nu este instituirea unei democrații participative, ci cultivarea ei prin încurajarea unei atitudini critice și implicarea persoanelor și grupurilor sociale fără putere în dezbaterile ce îi vizează direct pentru a găsi împreună, prin negociere, soluțiile care să fie acceptate de toți. Iar rolul elitelor intelectuale il văd doar în oferirea unor opinii avizate asupra acestor probleme care să ajute la identificare unei soluții cât mai juste de către toți actorii. Deci rolul elitelor intelectuale nu este unul de decizie, ci mai degraba 1) de definire a problemei si de sensibilizare a celor dezavantajati de ea si 2) de support al celor vizati pentru a deconspira raporturile de putere care nu permit rezolvarea problemei in interesul tuturor.
Nu stiu ce o sa raspunda LIlian, eu insa as dezvolta metafora pietei (pe care o accept cu destule rezerve). La fel cum cererea si oferta (daca sunt dinamice si flexibile si libere) contribuie la formarea pretului just, prin analogie, in societatea democratica o elita critica ar contribui la consolidarea legitimitatii sistemului prin faptul ca i-ar oferi input si solutii de ameliorare. E ceea ce in filozofia sociala s-ar numi reflexivity, adica abilitatea regimului politic de a se auto-adapta si auto-schimba.
Pentru Lilian, am un comentariu general ce tine de rolul elitelor. Desi sunt de acord ca elitele joaca un rol extrem de important, mi se pare totusi ca nu ar trebui sa exageram prea mult…Elitele formeaza consensus, legitimitate, consolideaza hegemoniile politice, elaboreaza standardele de cultura etc. Dar ele reprezinta doar o parte infima a democratiei participative. Ultima presupune participarea celorlalte grupuri de cetateni, mai ales neintelectualii.
Ar mai fi cateva critici asupra conceptiei consensului ca finalitate a actului politic. In momentul in care postulam ca consensul e scopul ultim al deliberarii/actiunii politice, atunci riscam sa eliminam, cum zice Chantal Mouffe, o foarte importanta parte a naturii umane – pasiunile. Mai e apoi in logica consensului si o negare a conflictului sau cel putin o dorinta de depasire a lui. Or, conflictul e si el parte integranta a politicului.
Daca e sa preiau metafora cererii si ofertei, atunci as spune ca rolul intelectualilor este sa stimuleze cererea pentru a propune oferte juste. Astfel sunt de accord cu Vitalie cand spune ca rolul elitei intelectuale nu trebuie exagerat. De fapt, asa cum spuneam, rolul elitei intelectuale este sa contribuie la o definitie justa a problemelor si la gasirea unor solutii juste care sa ia in seama raporturile de putere din societate. Rolul sau este astfel de a deconspira inegalitatile sociale si de a oferi instrumentariul necesar ca persoanele oprimate sa poata sa-si ia in mainile proprii soarta lor si astfel sa se emancipeze. Este o iluzie ca grupurile sociale oprimate se vor emancipa singure, ele pur si simplu nu au timp sa se gandeasca la asta, si nici increderea ca vor reusi. Nu sunt de accord cu idea ca trebuie vizat consensul, si imi pare rau daca am dat de inteles ca asta trebuie vizat. Consensul nu e posibil atata timp cat exista divergente de interese. Este nevoie de vizat echitatea! Iar aceasta presupune mecanisme prin care cei fara putere sa fie incurajati sa-si exprime interesele intr-un mod cat mai articulat.
Lilian, ideea ca ‘democratia, la fel ca si liberalismul economic sau socialismul, este un ideal care nu poate fi atins’ este una destul de interesanta. Sa fiu sincer, totusi, nu prea inteleg ce vrea sa comunice. Daca sesizezi democratia ca o stare de lucruri cu anumite cerinte, si afirmi ca este imposibil sa atingem aceasta stare, pai depinde cum o descrii. Dependenta asta este una dificil de sustinut si de fapt artificiala, pentru ca in lumea fizica nu exista nici o stare absoluta. Atit lumea fizica cit si cea imateriala-spirituala sunt afectate de factorul aleatoriu (daca am tradus conrect din engleza ‘randomness’). Plus la toate, in incercarea mea de a-ti raspunde, voi apela la constructivism, ce practic nu o fac de obicei. Democratia si alte fenomente mentionate de tine sunt constructii sociale, care tind sa raspunda la necesitatile maselor de oameni. Si daca e sa acceptam ca necesitatile acestea nu sunt omogene, apoi nici nu e posibil ca democratia sa fie o stare ideala, pentru ca nu ar raspunde bine acestor necesitati. Mai mult ca atit, ar deveni o contradictie logica, care ar fi nega insasi esenta existentionalista a democratiei. In termenii logicii formale, tu afirmi ca democratia este un punct in un spatiu, pe cind eu insist ca aceasta este un interval de puncte. Aceasta este prima parte a raspunsului meu.
In a doua parte, vreau sa-mi exprim dubiul ca am fost inteles corect. Am imresia ca te concentrezi doar la interactiune (cum elita intelectuala ar trebui sa contribuie la democratia participativa) pe cind mesajul mei a sugerat inca un element cheie in aceasta dinamica – natura mediului, sau a ecologiei social-politice in care aceasta interactiune este desfasurata. In mesajul meu mai sus am propus ideea ca interactiunea propusa de tine poate genera capital social in conditiile cind deja exista democratie in sens mai general, si atunci cea participativa este acceptata, si consolideaza pe cea generala. In conditiile cind democratia in sens general nu are valoarea minima necesara (daca e sa fac referinta la metafora intervalului logic de mai sus), atunci cea participativa nu are efect (sau are efect minim) asupra dezvoltarii democratiei generale. Acelas lucru se refera si la comentariul lui Vitalie. Cererea si oferta, conform teoriei economice, generaza pretul just in echilibru doar in conditiile unui mediu de economie libera. Daca economia nu este libera (adica exista controlul statului sau a unui actor al procesului economic) apoi pretul stabilit in echilibru nu va fi just. Unicul lucru care am sugerat in primul meu comentariu este sa consideram efectul mediului in care procesele de interes (democratia participativa) urmeaza sa se desfasoare.
Cred ca Lilian a raspuns partial la obiectia mea in ultimul comentariu mai sus – unde indica necesitatea mecanismelor „prin care cei fara putere sa fie incurajati sa-si exprime interesele intr-un mod cit mai articulat”. Insa primul meu comentariu anume a solicitat clarificarea acestor mecanisme. Identificarea unei probleme nu este suficienta ca contributie pentru schimbarea status quo-ului. Majoritatea celor vizati inteleg problema – lipsa distributiei juste a resurselor materiale si sociale. Unde toti se poticnesc, e la momentul cind ne intrebam cum solutionam problema – in cazul nostru, ce mecanisme de incurajare a celor fara putere? Sa le spui simplu – esi la protest? Acesta e rolul elitei intelectuale intro societatea autoritara sau in tranzitie?
E clar ca cei fara de putere nu pot fi incurajati fortat. Nici educati peste noapte. Din pacate, odata cu destramarea socialismului, s-a destramat si scoala participarii politice. In mod evident, participarea politica in URSS, era fortata. dar ea asigura un grad destul de mare de constiinta civica si politica.
Azi ne confruntam si cu o eroziune aproape totala a increderii in institutii (in textul meu despre fascism citam un sondaj, European Vaules Study, care masura ca in 2008 moldovenii nu se implicau in activitatea comunitatii, nu faceau voluntariat). BOP-ul indica acelasi lucru – increderea in institutiile colective: partide, sindicate, e aproape nula si e in scadere.
Despre sindicate nu prea am ce zice. Doar de rau. Ele sunt irelevante in noul context al pietei muncii din epoca contemporana. Cu atat mai mult intr-o tara ca Moldova unde exista atata munca informala si neoficiala si precara si sezoniera.
Deci, tabloul e negru si foarte negru.
E clar iar ca pentru activizarea celor fara de putere nu putem miza doar pe instrumentele traditionale: elite, partide, sindicate. Elitele, si aici e mica mea critica pentru Lilian, au doza lor de autoritate insa aceasta nu e prea mare. Elitele existente in Moldova sunt foarte rupte de mase (e cam peste tot la fel, dar ale noastre is si mai rupte). Un exemplu: tara se se rupe de saracie si intelectualii se bat pentru limba. Un fel de mandarini ce asteapta ca statul sa-i hraneasca si sa le aduca cititori si ascultatori cu forta.
Alta institutie – sindicatele – e moarta, cum spuneam mai sus.
Scoala e total necritica. Universitatea a fost depolitizata aproape total.
Partidele, ele tot nu-s breze. Nici unul din ele nu a reusit sa faca tranzitia de la o generatie la alta ori sa educe generatii de activisti. PPCD a fost cel mai aproape dar nu a reusit sa se rupa de identificarea sa aproape totala cu Iurie Rosca. Majoritatea din ele au organizatii de tineret doar de forma si pentru facebook si bloguri, nu insa si pentru scoala de activism politic.
Biserica, pe care o consider parte legitima a societatii civile, din pacate ca si intelectualitatea, este prinsa in dezbateri bizare – homosexualitate, anti-europenism, si intre grupuri de interese ca sa mai fie o platforma pentru lansarea unor dezbateri sau actiuni politice (asa cum e papa de la Roma acum).
Daca tragem linie, vedem ca avem de a face cu un peisaj gol, cu o masa amorfa de cetateni depolitizati guvernati de grupuri de interese corupte. Chiar daca incearca sa se mobilizeze, cetatenilor le lipseste infrastructura organizationala pentru a-si face protestul auzit sau luat in seama.
Ce ar trebui de facut? Multe. De inventat noi forme de educatie politica – am incercat si am facut la Chisinau grupuri de lectura. Unul pe spatii publice. Altul pe sociologie publica. De inventat noi forme democratice de organizare si activitate politica. Cred ca ar trebui sa ne debarasam de iluzia si obsesia maselor. Masele nu-s. Ceea ce avem sunt grupuri razlete de cetateni. Noile forme de organizare politica trebuie sa fie flexibile si deschise, sa evite pe cat e posibil birocratizarea.
Asa vad eu.