Zilele trecute, cînd toată lumea vorbea despre „perlele de la BAC”, a apărut un Dicționar al greșelilor de limbă (Editura Cartier 2014). Am avut onoarea de a vorbi cu Valentin Guţu, omul care a făcut acest monumental dicţionar, un instrument care nu ar trebui să lipsească din casa nimănui. Am discutat de toate: despre originea, cauzele şi efectele greşelilor gramaticale, despre argou şi jargon, despre bilngvism şi limba internauţilor, despre basarabenisme şi alte isme.
1. Domnule Valentin Guţu, recunosc că mă complexează puţin munca dumneavoastră. Pentru mine, „oamenii care fac dicţionare” au murit de mult, sînt dintr-o altă lume, cărora trebuie să le facem monumente… Şi iată că există un domn ca dumneavoastră, care e contemporan cu noi şi face dicţionare. Aşa că voi începe direct: ce mai înseamnă azi un dicţionar şi cum se face un astfel de instrument magic?
— Stimate domnule Vasile Ernu, activitatea mea „lexicografică” a început încă în anii mei de școală (nota bene – rurală!). Era în plin dezgheț hrușciovist. Consătenii mei, evident basarabeni, citeau (cei cu „școală românească”) revistele Săteanca, Urzica, Arici Pogonici, unii chiar din Coșbuc, Delavrancea, Sadoveanu, sau ascultau muzică populară și ușoară de pe discuri „Electrecord”. Nu mai vorbesc de faptul că aparatul nostru de radio cu pick-up (numit în limbajul local „radiolă”) era mereu deschis la Radio București (programul I/programul II) sau Radio Iași. Fratele meu, student la Drept în Chișinău, care a prins renumitele librării cu literatură românească din acea perioadă (de pînă în ’70), a adus într-o bună zi acasă Dicționarul rus-român al lui Gheorghe Bolocan (din 1964) și Dicționarul limbii romîne (sic!) moderne (din 1958), ilustrat, numit și „dicționarul lui D. Macrea”. Păi, iată, cred că aceste două lucrări m-au și ,,marcat” – cum se spune – sub aspect „lexicografic”.
Casa noastră, acoperită pînă atunci… jumătate cu „șifer”, jumătate cu „tol”, deja o vedeam învelită cu „(foi de) ardezie” și „carton gudronat”. Dacă se întîmpla să mă trimită mama după varză, roșii sau castraveți, nu mai mergeam la așa-numitul „lariok”, ci la „aprozar”. Astfel că – vorba lui Bacovia – „cu-al meu aspect (lingvistic)… făcea să mor, căci (mai) tuturor (consătenilor mei) păream suspect”. Eu însă am perseverat și, pentru a face în ciudă „veșniciei” patriarhale din sat (ce pleonasm, n-o fi cumva… triplu?!), am copiat în cîteva caiete „studențești” toate expresiile frazeologice din DLRM. De ce? Ca să învăț românește. Este adevărat, nu chiar ca (atenție: aici nici nu se pune, nici nu se spune „virgulă”!) Costache Negruzzi, care, spre deosebire de mine, natural, din motive temporale, nu avea cum „să învețe românește” și de la Radio București. Eu însă am beneficiat și de (știu, dragă Vasile Ernu, că-ți place argoul)… această minune modernă, pe nume „armonică”, și de respectivul „instrument magic” – dicționarul.
Abia în studenție am prins a-mi procura (era „modern” pe-atunci să spui așa; dacă n-o fi și acuma-ia!) și alte „lucrări lexicografice”: unele monolingve, altele bilingve sau chiar poliglote; unele de uz general (ca DEX-ul), altele de specialitate (Ai cumva Dicționarul marinăresc, din 1982, Editura „Albatros”, al lui Ilie Manole și Gheorghe Ionescu?)… Nu așteptați însă de la mine o definiție savantă privind subiectul în cauză. Tot la niște truisme am să recurg. Ce-i un dicționar? O „adunătură de cuvinte”… așezate într-o anumită ordine, de dorit – alfabetică, referitoare la un anume domeniu. Că un dicționar te ajută să-ți îmbogățești vocabularul, la fel, o știe orice om (de fapt, doar cei… culți). Cum se face un astfel de „instrument magic” însă, nu-mi prea aduc aminte să ni se fi spus în facultate. Dacă vrei să întocmești și tu unul, te conduci după alții – așa ca mine! – și, de mai lucrezi cu metodă și perseverezi, s-ar putea ca înr-o bună zi să-l și termini – așa ca mine: după circa opt ani de muncă (repet: în cazul în care doriți să evitați o cacofonie, nu puneți și nu spuneți ,,virgulă”, ci puneți, de exemplu, în loc de muncă, un alt cuvînt: caznă) continuă.
Și, în încheierea răspunsului la „prima și cea dintîi” întrebare: nu știu dacă autorul unuia dintre cele mai vechi dicționare de la noi (român-latin) – Anonymus Caransebesiensis – a fost un lexicograf autodidact, eu însă da; ba mai pot confirma, judecînd după puzderia de dicționare din librăriile noastre, că tagma „oamenilor care fac dicționare” încă n-a pierit.
2. Dicţionarul dumneavoastră este unul mai special: Dicționar al greșelilor de limbă. Avem ceva dicţionare chiar dacă „neamul nostru” nu s-a prea spetit să facă dicţionare şi enciclopedii. De ce aţi ales să faceţi un dicţionar al greşelilor şi nu un altul?
— Ca să-mi apăr în continuare breasla, am să invoc totuși cîteva titluri de lucrări lexicografice mai cunoscute; într-un fel, cărți de căpătîi cel puțin pentru intelectualitatea românească de pînă la războiul cel mare și de după acesta (inclusiv cea actuală): Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească” al lui I.A. Candrea și Gh. Adamescu (1931); Lexiconul tehnic român, în 18 volume (1957-1966); Dicționarul limbii romîne (sic!) literare contemporane, în 4 volume (1955-1957); Dicționarul limbii romîne (sic!) moderne, pe care l-am citat deja (1958); Dicționar explicativ al limbii române/DEX (2012), cu mai multe ediții anterioare; Dicționar explicativ ilustrat al limbii române (2007); Dicționar enciclopedic, în 7 volume (1993-2009) și, bineînțeles, Dicționarul limbii române (în 19 volume), numit și „Dicționarul-tezaur”, pe care, din păcate, nu-l am, pentru că acesta se pare că nici nu a fost pus în vînzare; el poate fi găsit – la „noi” – doar la biblioteca Academiei (din Chișinău) și, probabil, la Biblioteca Națională. În ultimele decenii s-au scos însă și alte lucrări lexicografice valoroase, la care nu fac trimitere din economie de spațiu și de timp.
Cît privește Dicționarul… subsemnatului, l-am intitulat astfel – recunosc! – pornind de la Dicționarul greșelilor de limbă al lui Alexandru Graur, editat în 1982, în fond, o broșură de circa 80 de pagini, cu fapte de limbă sau articole prezentate în ordine alfabetică, însă după o altă formulă decît în cazul meu. Puteam să-l numesc Ghid de exprimare corectă sau – ceva mai savant – Vademecum ortologic, dar, mi-am zis: odată ce, în 1943, a fost scoasă… O gramatică a „greșelilor”, semnată de Iorgu Iordan, iar ulterior – în 1986 – Gramatica pentru toți (cu o denumire similară într-o altă limbă) a Mioarei Avram, la fel o lucrare normativă și corectivă, de ce să nu scoatem și noi – de data asta în Basarabia – un dicționar de acest gen, adică de cultivare a limbii, dar conceput după o altă formulă, care se rezumă la următoarea frază: Pică pară mălăiață în gura… celor care nu învață (din propriile greșeli). „Materia primă” o aveam deja în virtutea faptului că redactam sau, dacă doriți, stilizam zilnic texte străine (… de corectitudinea limbii) atît în redacție, cît și la editură. Astfel că, în 1998, la Editura „Arc” din Chișinău a apărut ediția I a acestui dicționar, una de buzunar, cu 282 de pagini la activ, care include fapte de limbă (citește „greșeli”) preponderent din Basarabia, iar în iunie curent, la Editura „Cartier”, a ieșit la lumină cea de-a doua ediție, revăzută și (mult) adăugită, încît a ajuns la circa 900 de pagini, cu greșeli de limbă din întreg spațiul românesc (deci inclusiv „basarabenisme”).
3. Să o luăm ca la şcoală. Cum explicăm copiilor sau chiar oamenilor maturi: de ce trebuie să vorbim şi să scriem corect, ce înseamnă acest lucru şi cine decide „ce e corect”?
— Lucrurile mi se par foarte simple: întrucît un popor, să zicem poporul român, vorbește aceeași limbă (națională/comună) – româna adică –, aceasta, în mod firesc, are și niște norme, numite reguli lingvistice, pe care, dacă nu le respecți, altfel spus, dacă nu te exprimi „corect”, riști să nu fii înțeles de către conaționalii tăi; ba mai mult, poți fi considerat la un moment dat: semidoct, incult sau chiar agramat, în funcție de gravitatea greșelilor pe care le-ai comis (la Chișinău se spune: „… le-ai admis”, dar aceasta e altă mîncare de pește, pur basarabeană). Aspectul cel mai îngrijit al unei limbi naționale – se știe – este limba literară, iar atunci cînd ne referim la regulile sale, avem în vedere caracterul lor unitar, impus în primul rînd prin învățămîntul de toate gradele, prin instituțiile acestuia, și nu doar, ci și în mod individual.
Cine decide „ce e corect”? Desigur că lingviștii (gramaticienii, ortografiștii, foneticienii, lexicologii, specialiștii în punctuație), care, periodic, ținînd seama de uz, propagă normele respective prin anumite lucrări de specialitate, de exemplu: Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, editat de Istitutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române în 1995, sau Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, scos de același institut în 2005, sau Dicționar normativ al limbii române (ortografic, ortoepic, morfologic și practic), semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu și apărut în 2009. Prin urmare, este corect doar ceea ce spun astfel de lucrări, care au caracter oficial, spre deosebire de unele îndreptare sau dicționare ortografice de autor, care pot conține și „reguli” mai mult sau mai puțin personale, „recomandabile”, nu însă și „obligatorii”. Dicționarul subsemnatului conține și el cîteva „abateri” (voite) de la normele oficiale. Nu intru însă aici în amănunte, deoarece povestea-i lungă…
4. Dicţionarul a ajuns la ediţia a 2-a, ediţie despre care doamna Rodica Zafiu scrie elogios şi spune că e cu totul altă carte decît ediţia precedentă. A crescut şi volumul, şi informaţia. Să înţeleg că e un semn al faptului că noi facem tot mai multe greşeli?
— Cu această ocazie țin să mulțumesc încă o dată doamnei Rodica Zafiu pentru Prefața la Dicționar… Firește că sînt onorat de considerațiile sale; m-a surprins plăcut mai cu seamă atitudinea dumneaei pur profesională față de realitatea lingvistică din Basarabia sub raportul corectitudinii exprimării, pe care o cunoștea, ce-i drept, parțial, din ediția I a acestui dicționar. De altfel, ediția din 1998 a fost prefațată de o altă mare lingvistă, regretata Mioara Avram, a cărei lucrare – Gramatica pentru toți – este o carte de căpătîi pentru mine, ca și Probleme ale exprimării corecte, ca și Ortografia pentru toți. Nu-mi imaginez, astăzi, un om cult, îndeosebi unul din branșa noastră, care să nu aibă în casă cel puțin Gramatica pentru toți, dacă nu și noua Gramatică (academică) a limbii române (din 2005), care este și corectivă. Ediția I a Dicționarului… a fost una ad hoc, elaborată în cîteva luni și destinată publicului basarabean. Deși volumul acesteia este incomparabil cu cel al ediției de azi, nu înseamnă că acum un deceniu și jumătate se comiteau mult mai puține greșeli ca în prezent. Pur și simplu există, în acest sens, un adevăr incontestabil, acela că limba, lexicul nostru se îmbogățește, pe zi ce trece, cu noi și noi cuvinte, numite neologisme, care denumesc lucruri, evenimente, ființe, fenomene, idei, acțiuni etc., venite, de obicei, din afară. Păi, iată, numărul de forme ale acestora, odată cu „adaptarea” lor fonetică, morfologică, semantică, depinde de nivelul nostru de cultură lingvistică. Cu cît (nu: cu cîți) mai mulți exponenți ai limbii noastre își vor însuși din start formele corecte ale respectivelor cuvinte recente, cu atît (nu: cu atîtea) mai puține abateri vom avea, legate, desigur, de elementele neologice în cauză.
De observat aici – ca să vin cu un exemplu din sport – cît de greu se „adaptează” fonetic, dar și morfologic, anglicismul sau angloamericanismul rugby [rág-bi] în româna vorbită în Țară, nu în Basarabia: rugbi/rugby [rúg-bi/ rög-bi/ rüg-bi/rúi-bi]. Și acest cuvînt nu e chiar atît de nou în limba noastră. Nu mai vorbesc aici de faptul cîtă „pricepere” lingvistică sau ce „simț al limbii” trebuie să ai, ca să „inventezi”, în cazul nostru – în alimentația publică din Chișinău, un echivalent pentru rusescul otbivnaia kotleta (mot à mot: „cotlet(ă) bătut(ă) cu ciocanul”), care se potrivește ca nuca de perete: bătútă,-e. „Faptul” acesta de limbă aproape că s-a generalizat în capitala R.M. în ultimii doi-trei ani și este cu atît mai ciudat cu cît, de exemplu, studenții de la Academia de Arte, după ce – unii dintre ei – dansează hore, sîrbe și… bătute, în pauză, trec strada, intră în localul „Divertis” și mănîncă… tot bătute, ba unii și… tocate (echivalentul rusescului rublenaia kotleta; mot à mot: „cotlet(ă) tocat(ă)”).
Fiindcă veni vorba, în limbajul colocvial din Basarabia nici nu există cuvîntul cotlet; toți spun „(cotletă) tocată”, avînd în vedere chiftelele, și – respectiv – „(cotletă) bătută”, fiind cu gîndul la șnițel sau file (pane), sau chiar cotlet.
Nu mai pomenesc aici (deși, iată, amintesc) de (relativ) noul „sens” al cuvîntului rutieră în spațiul lingvistic (nu doar chișinăuian, ci) general basarabean: acela de „maxi-taxi”. Spune-i unui basarabean că rutieră înseamnă… „(poliția) rutieră” și, în cel mai bun caz, o să-ți zică (cacofonia, bat-o vina!) că… „ești prost”, adică nu cunoști bine „limba noastră cea…” de stat mintea în loc. Mă limitez însă la aceste exemple de „greșeli (relativ) noi”, pentru a nu plictisi. Lucruri asemănătoare veți găsi din belșug în Dicționar…, cu condiția că veți da de el (la Chișinău se spune: „… de dînsul”) și, cel puțin, îl veți răsfoi.
5. Revenind la problema greşelilor. Cum se nasc greşelile? Cum vedeţi evoluţia „greşelilor gramaticale”? Care ar fi cauzele majore ale acestei evoluţii? Care e genealogia lor?
— Să revenim deci… la oile noastre! Limba, ca mijloc principal de comunicare între oameni, are caracter normat prin însăși structura ei. Aspectul literar al unei limbi – limba literară, cum ar veni – impune însă o respectare mult mai strictă a normelor lingvistice față de aspectul ei popular. Regulile sau normele lingvistice, după cum am spus deja, se conțin, în general, în orice gramatică, iar în mod special, în gramaticile normative sau – ca să recurg la cîteva sinonime din domeniu – prescriptive, corective, ale greșelilor (precum este cea a lui Iorgu Iordan ori cea a Mioarei Avram).
Avînd un anumit nivel de abstractizare –și asta pentru că se referă doar la elementele comune categoriei limbii, eliminîndu-le pe cele ocazionale sau individuale –, normele lingvistice nu-și au rostul decît dacă le raportăm la uz, la vorbire sau la toate faptele de vorbire: argouri, limbaje specializate (ale unor grupuri sociale – comercial, medical, juridic, sportiv) sau regionale etc. De aici și dicotomia normă (lingvistică) – abatere/greșeală/incorectitudine. Întrucît normele privesc toate nivelurile limbii, devierile de la acestea – atît sub aspect oral, cît și scris – vizează fonetica, vocabularul, gramatica, ortografia, punctuația. Și tocmai că de competența lingvistică a vorbitorilor unei limbi depinde capacitatea (sau incapacitatea) acestora de a interpreta anumite situații lingvistice, de a distinge între un enunț reușit și altul nereușit, de exemplu, sub raport morfosintactic, stilistic, punctuațional etc. Respectiv, putem vorbi și de tipurile de abateri sau greșeli de limbă: de pronunțare (fonetice), de vocabular (lexicale), de gramatică (gramaticale), de ortografie (ortografice), de stil (adecvare situațională și stilistică), de punctuație (punctuaționale).
Am reprodus deliberat aceste noțiuni lingvistice privind relația corectitudine – greșeală pe un ton ceva mai academic, pentru a ne reaminti – cu seriozitate! – de anii de facultate sau de ziua în care am pus ultima (sau… prima?) oară mîna pe o carte de gramatică. Prin urmare, dacă e să ne referim la „problema greșelilor”, la felul în care se „nasc” acestea, repet: totul depinde de competența, de cunoștințele lingvistice sau comunicative ale vorbitorilor unei limbi, de capacitatea acestora de a emite enunțuri reușite. Ar fi bine, probabil, să dăm și cîteva exemple, pornind chiar de la Dicționarul greșelilor de limbă, unul de echivalențe, în care materialul este ordonat pe două coloane: în cea din stînga, cu marca incorect (nerecomandabil), vom găsi unități din uz care nu aparțin limbii literare, iar în cea din dreapta, cu marca corect (recomandabil), vom da de corespondentele literare ale acestora.
Pe plan gramatical deci, un enunț trebuie construit cu respectarea tuturor normelor morfosintactice: a) a formelor flexionare – (soldații stau în) cazármă, cazărmi (nu… cazármă, cazárme); (el/ei) creeáză (nu… creáză); b) a acordului – Mă iubesc femeile și sînt moarte după mine… (nu – Mă iubește femeile și e moarte dupe mine…) sau Recordul aparține unei studente a/de-ale mele (nu Recordul aparține unei studente ale mele); c) a topicii/ordinii cuvintelor – Nu este însă și cazul celorlalți doi colegi ai săi… (nu – Nu este însă cazul și celorlalți doi colegi ai săi…); d) a semnelor de punctuație – Eu scriu, deci gîndesc (nu –Eu, scriu, deci, gîndesc).
Pe plan ortografic și ortoepic, un cuvînt, o expresie sau o locuțiune trebuie scrise și pronunțate conform tuturor regulilor ortografice și ortoepice – Volumul al șaptelea e la tine? (nu – Volumul al șeaptelea e la tine?); – S-a făcut ora șapte… (nu – S-a făcut ora șepte…) – E deja [de-já] șapte [șáp-te]? (nu – E deja [de-jeá] șapte [șeáp-te]?).
Pe plan semantic, un enunț se cuvine să fie clar, lipsit de ambiguitate lexicală ori sintactică: – La voi (în Iași) sînt supozitoare la farmacie? Mi-ar trebui niște supozitorele… (nu – La voi (în Iași) sînt lumînări la farmacie? Mi-ar trebui niște lumînărele…).
Pe plan pragmatic, un enunț se cuvine să fie adecvat sub raport stilistic și situațional:
– Domnule ministru, o clipă, vă rog!… (nu – Domnule ministru, stați oleacă!…). Așadar, proveniența unor astfel de abateri este multiplă, iar numărul acestora – al greșelilor de limbă (și nu doar „gramaticale”) –, evoluția sau involuția lor depinde direct de competența sau incompetența noastră lingvistică. Cu alte cuvinte, totul se reduce la cultura noastră lingvistică. Dacă ai fost deprins, încă de mic, să-ți educi limbajul, să te exprimi corect, clar, atunci vei și gîndi clar. Vorbești bine, gîndești bine; vorbești prost, gîndești prost… sau, parafrazînd un proverb: Să te-aud cum vorbești, ca să-ți spun cine ești.
În partea a doua a interviului, va fi vorba despre teza filologului Maxim Kronhaus referitoare la limba rusă, despre limbajul colocvial urban afectat de angloamericanisme, dar şi despre limbajul de lemn, despre sursele şi cauzele greşelilor de limbă din Basarabia în raport cu cele din România, despre jargonul presei electronice şi cum putem lupta cu greşelile gramaticale.
Preluat de pe blogul lui Vasile Ernu (Adevărul), cu acordul autorului.
