Eterna reîntoarcere: despre proteste, intelectuali și insuficiența de democrație.

[label shape=”” type=””] Boris Vezjak [/label]

 

Rezultatul nefavorabil al protestelor slovene din anii 2012-2013 a creat un sentiment în creștere de neliniște. Probabil cu excepția orașului Maribor, primul oraș care a trăit ceea ce a devenit ulterior o revoltă națională și unde primarul corupt al orașului a fost demis, nici o schimbare din multele cerute de cetățenii care au ieșit în stradă nu a fost realizată. Un an mai tîrziu, recunoaștem, resemnați, că nu am reușit să introducem o nouă paradigmă de acțiune, să punem capăt vechilor rețele și alianțe clientelare, atît cele din Stînga cît și din Dreapta politică, ori să oprim semnificativ corupția. Se pare că am eșuat complet, că am pierdut credința în puterea protestului și că, în alegerile programate pentru iulie 2014, semnificația revoltei cetățenești va dispărea complet.

De ce sîntem atît de lipsiți de putere? Să fi fost cerințele noastre prea excesive și nerealiste, populiste și neadaptate la cerințele vremii? Aș înclina să spun DA la unele aspecte de suprafață și un NU hotărît în aspectele ce țin de esența lor.

Voi oferi o explicație simplă în care cred cu tărie: gîndirea politică a cetățenilor și înțelegerea de către ei a realității nu s-au schimbat într-o măsură suficientă pentru a provoca o schimbare radicală reală. Protestele nu au fost o proiecție a unei mutații radicale și masive în mințile noastre – chiar dacă oamenii au înțeles necesitatea urgentă pentru un tip diferit de politică și pentru un stil de conducere mai onest în țară, ei nu au oferit nicio idee pentru ameliorări concrete. Un pacient poate ști prea bine că este bolnav, dar tratamentul său este imposibil dacă diagnoza nu a fost încă stabilită.

Chiar dacă un segment al protestatarilor a utilizat în cadrul protestelor o iconografie anacronică, cu socialism și steluțe roșii, act prin care aceștia au respins din start o încercare realistă de a construi o alternativă pentru viitor, chiar dacă o parte a mass-media, mai ales cea mainstream, a încurajat ”revolta spiritelor”, aceste gesturi nu au făcut totuși prea multe pentru a lărgi orizontul.

Notițele teoretice nu sînt suficiente – ele reprezintă, probabil, doar un bun start. Din acest motiv cred că ne aflăm acum în mijlocul unei noi crize în care întrezărim ”eterna reîntoarcere” despre care vorbea Nietzsche – cel puțin în privința elitei politice… cu puține ajustări cosmetice – și apariția oportuniștilor care-și caută șansa de a fi aleși.

Faptul că nu știm să înțelegem sfera politică în sensul ei originar, deplin al cuvîntului, și cu atît mai mult să creăm condiții pentru o posibilitate a schimbării, ține în mare parte tot de responsabilitatea intelectualilor. Aceștia reprezintă, în Slovenia, un grup foarte problematic: nu doar că majoriatea intelectualilor fug de politică mai mult decît ne-am aștepta, nu doar că sînt stigmatizați pe larg, dar chiar şi reputația și importanța lor în ochii mass-media și în ochii publicului general sînt insignifiante. Vasta majoritate a intelectualilor și-au asumat rolul de ”spirit înălţător” (belle âme) care urmărește evenimentele din spațiul sigur al fotoliului, fără să se gîndească cîtuşi de puţin la obligațiile lor. Ei fac aluzii evazive la cum ar putea face lucrurile mai bune. Ei sînt orbi în privința propriei participări la procesele sociale sau, cum a zis-o filosoful Hegel, ei nu doresc să recunoască în ei înșiși acel rău care stă în chiar privirea care percepe răul în jurul ei.

La aceasta s-ar mai putea adăuga și un discurs public total de-intelectualizat, care este partizan, senzațional și isteric, și cu ajutorul căruia mass-media locală a reușit să degradeze total conceptul de intelectual critic. Un rol aparte în acest proces l-au jucat portretizările pseudo-intelectuale ale unor lobbyiști și consultanți de partid, foști politicieni și miniști, teologi partizani și jurnaliști. Ca să dau un exemplu din Maribor: dacă în cel mai important ziar local expresia ”intelectual din Maribor” nu a apărut niciodată în mai bine de zece ani, atunci aceasta înseamnă fie că intelectualii nu există, fie că în acest mediu de-intelectualizat, acestora nu li se permite să existe.

Aceasta nu înseamnă că nu ar exista excepții de la regulă. Jurnaliștii au scos expresia de la naftalină și au aruncat-o din nou în spațiul public în ultimii ani, însă doar în contextul specific și neașteptat al protestului. O simplă căutare pe Google arată că expresia ”intelectuali din Maribor” a fost citată doar în trei cazuri. Le pot enumera pe toate: în contextul unei petiții care-l chema pe primarul din Maribor să-și dea demisia, în contextul protestelor din Maribor și al inițiativei ”Împreună pentru Maribor!” și, cel mai recent, în privința unor investigații critice despre ”intelectualii extremiști din Maribor” care ar fi organizat și încurajat protestele.^[1] În acest fel intelectualii au fost implicați în schimbarea politică ce a avut loc în oraș, ca autori și articulatori ai cerințelor pentru schimbare. Totuși, dacă luăm ca indicator numărul mențiunilor în presă, indiferent de nivelul lor de implicare, intelectualii din Maribor sînt invizibili ca grup social. Mă rog, numărul mențiunilor în presă nu reprezintă unicul criteriu de evaluare a profilului public al intelectualilor.

Desigur, ar trebui să respectăm distincția strictă între ceea ce indivizii fac și reprezentarea publică a acestui ”făcut”. Multora dintre colegii mei le scapă motivațiile care inspiră implicarea pentru că muncă lor pur și simplu trece neobservată. Nu poți fi un critic al societății dacă observațiile tale nu ajung niciodată în spațiul public, un lucru care depinde în mod esențial de mass-media. Pe de altă parte, intelectualii înșiși merită atenție: responsabilitatea lor are deopotrivă conotații pozitive și negative.

Filozoful Edmund Burke a spus cîndva că unicul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic. Adică să nu fie decît observatori ai modului în care indolența și pasivitatea creează condiții periculoase pentru resemnare, să nu vadă că a nu face nimic este la fel de rău sau chiar și mai rău decît să faci ceva ce ar putea pava drumul spre iad. Pînă la urmă dezvoltarea socială e țesută întotdeauna din idei și ideologiii socio-istorice particulare. Intelectualii trebuie să fie dedicați deopotrivă creării și creșterii efectului lor în societate, dar și în formarea fundamentului conceptual al societății.

Reacțiile la implicarea intelectualilor sînt chiar mai interesante decît rolul real al intelectualilor în protestele din Slovenia. Pe lîngă disprețul obișnuit față de munca lor intelectuală, o muncă la fel de greu de înţeles azi precum a fost întotdeauna, logica străzii a introdus critica subtilă că intelectualii ar fi uzurpat cumva un rol social nemeritat în privința influențării evoluţiei protestului. În loc să caute o bază teoretică mai solidă, unele voci ale străzii au considerat că nu e nevoie de așa ceva în genere. Cum revoltele erau văzute ca fiind ale maselor, în unele cercuri din cadrul protestelor a apărut o atitudine ostilă contra intelectualilor chiar dacă mulți intelectuali au stat în stradă ca toată lumea.

Este interesant de menționat că anume segmentul cel mai intelectual al protestatarilor a putut genera o astfel de reflecție, ceea ce înseamnă că a existat un fel de luptă de idei, rezultatul căreia a fost figura idealizată a ”protestatarului pur”, eliberată de toate capacitățile mentale și redusă doar la dorința pură de schimbare socială, o idealizare și ea. Această încercare de a exclude intelectualii implică înțelegerea că revolta nu e un proces în care intelectualii ar trebui să aibă un rol decisiv, mai ales în revoltele care privesc alegerea primarului de către protestatari.

Spus pe șleau: în ochii multora intelectualii reprezentau un element îngrijorător în dezvoltarea democrației directe. Ei erau deja vinovați, de vreme ce, de exemplu, ei reușiseră să propună un candidat la primărie acolo unde ceilalți eșuaseră. Este posibil ca logica lor să fi fost bună, dar aceasta e o cu totul altă întrebare. Păcatul lor a fost că au reușit.

În Maribor disprețul pentru intelectuali are o lungă istorie și epizoadele descrise mai sus sînt cel mai degrabă rezultatele acestui tip de anti-intelectualism: situația nu s-a îmbunătățit chiar dacă primarul actual a fost recrutat din rîndurile intelectualilor. Blocarea vieții intelectuale contribuie la conservarea relațiilor existente și la natura lor disfuncțională – cu greu pot să cred că dezvoltarea socială poate avea loc fără analiză, gîndire, planificare și generarea unor noi idei și viziuni.

Excluziunea societății civile și a actorilor săi reprezintă exact gestul care împinge în mod constant viața politică, care este deja demonizată, într-o autosuficiență rigidă și lipsită de sens, în care se pierde înțelegerea dinamicității intereselor sociale și a eterogeneității lor. Anume din acest motiv sloganul, gol din punct de vedere conceptual, ”Jos cu El!” (fostul primar), repetitiv și obositor, a livrat un mesaj eficient și de succes, dar care s-a dovedit lipsit de posibilități pentru crearea unor noi alternative.

Și tocmai din acest motiv, ca și în alte cazuri de eșec, ar trebui să atragem atenție faptului că renașterea protestului sloven nu doar a arătat nivelul de frustrare și nemulțumire din societate, ci și a făcut ca întrebarea despre statutul intelectualilor și atitudinea față de ei în această țară să rămînă deschisă.

 Note:

^[1] Un grup de intelectuali din Maribor au participat la proteste și au format inițiativa ”Împreună pentru Maribor!”. După ce protestele au devenit violente, iar unii protestatari au fost arestați, o comisie parlamentară a decis, în baza unei acuzații anonime false, să interogheze cîțiva dintre acești intelectuali, în contextul cercetărilor în privința extremismului din țară.

 

Boris Vezjak este profesor de filosofie la Universitatea din Maribor, Slovenia și editor al revistei de gîndire critică Dialogi.

Text tradus cu permisiunea redacției revistei Dialogi.

Traducere din engleză de Vitalie Sprînceană.

Versiunea în limba engleză poate fi găsită aici.

Sursă imagine.