Nebunia şi nebunul devin personaje majore, în ambiguitatea lor: ameninţare
şi batjocură, vertiginoasă neraţiune a lumii şi uşoară ridiculizare a oamenilor.
/Michel Foucault, „Istoria nebuniei în epoca clasică”/
Metafora cămășilor de forță revine subtil în discursul public. Mă refer, de exemplu, la o caricatură curioasă executată, ca de obicei, foarte dibaci, de către artistul multimedia Alex Buretz. Vedem în ea trei bărbătuși, pe Vladimir Putin, care îngână – Ucraina e în Rusia – pe afaceristul Elon Musk, care turuiește că – Groenlada e SUA – și pe președintele american ales, Donald Trump, care afirmă cacofonic că Canada e SUA. Tustrei gângură în englezește și sunt învălătuciți în cămăși de forță albe. Caricatura a primit deja o tracțiune considerabilă în internetul american, iar în curând urmează să fie publicată în ziarul nouyorkez „Sirena” și probabil va fi văzută de și mai mulți americani, inclusiv pe hârtie, cel puțin pe coasta de est.
Pe lângă lectura verde-n ochi, imaginea mi-a stârnit o seamă de asocieri răscolitoare.
Pe vremuri, în Uniunea Sovietică, statul meu răposat de baștină, și presupun că și al autorului năstrușnicei imagini, aceste cămăși din stofă dură cu mâneci alungite și legate la spate, erau folosite în spitalele psihiatrice, iar ulterior și de către organele de miliție pentru a imobiliza și potoli pe cei care erau considerați „indivizi periculoși”. Astfel, în cultura populară, aceste cămăși funcționau înainte de toate un simbol voalat al opresiunii statului și limitării drepturilor cetățenești. Psihiatria era utilizată inclusiv pe post de pârghie ce persecuta și reducea la tăcere contestatarii regimului. Internările forțate în instituțiile psihiatrice au devenit o practică răspândită de pedepsire a opozanților politici, crescând considerabil în anii 60. Probabil, se hotărâse că astfel ar fi mai eficientă și mai curată epurarea disidenței, odată diagnosticată drept anormală, periculoasă, patologică.
Apariția cămășilor de forță în textele mediale sovietice, chiar și în contexte amuzante, comunica neîndoios o stare de fapt – partidul impune restricții dure a libertății, atât în gândire cât și mișcare. Poate vă amintiți de renumitul poem „Odă îndurerată omului fericit” de Alexandr Galici? Se încheia cam așa – „Și pâinea îi era uscată, și noaptea tare-ntunecată,/ Popoarele toate i se-nclină-ntr-o-șoaptă./ Iată-l stând drept, acest om fericit,/ născut în cămașa de forță, smerit.”
Disidenții mai radicali, ca Galici, considerau că cetățeanul URSS erau în permanență încotoșmănat într-o cămașă de forță ce î constrângea mișcările, sufocându-l emoțional și mintal. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin. În timp ce oficial, desigur, se trăia doar foarte bine și se putea doar și mai bine. (Un clișeu încă viu în discursul public moldav.) Galici a dedicat această odă generalului dizident Piotr Grigorenko, degradat și înfundat într-un spital psihiatric de tip închis, printre altele și pentru că a îndrăznit să ceară revenirea deportaților, inclusiv a tătarilor în Crimea (1964). Atât Galici cât și Grigorenko credeau, totuși, în posibilitatea reformării URSS prin critică fără fițe, sau poate pur și simplu erau gata să-și aprindă paie-n cap încercând să-și facă auzite opiniile, arătând cu degetul spre numeroase nedreptăți sistemice. Ambii au criticat dur politicile și greșelile partidului comunist al URSS, și ambii au avut de suferit enorm din cauza convingerilor și acțiunilor sale. Poate că au sperat, cel puțin, la indelebilitatea ideilor sale, dar ambii sunt astăzi în mare uitați.
A avut și Republica Moldova psihiatriașii săi. Bunăoară, Ion Suvac, care și-a inscripționat peretele casei cu un graffiti în alfabet latin și a distrus o statuie anapoda de-a lui Lenin, sau Nicolae Prisăcaru, care reîntors din Franța, ca membru al Partidului Comunist Francez, încearcă să lupte pentru drepturile muncitorilor moldoveni, ca să citez doar două nume marcante de opozanți ai puterii sovietice reale. Sunt nume și mai puțin cunoscute azi. Psihiatria sovietică și-a dobândit rapid și pe bună dreptate calificativul de „punitivă” (în rusă karatelnaia).
În aceeași perioadă, a existat și în SUA un fel de psihiatria punitivă. În cartea sa „Psihoza protestatară, Cum a devenit schizofrenie o maladie neagră”, psihiatrul american Jonathan Metzl, susține că multe dintre diagnozele de schizofrenie ale persoanelor afro-americane erau influențate de implicarea acestora în Mișcarea pentru Drepturi Civile, iar în reportajul „Viața nemuritoare a Henriettei Lacks” Rebecca Skloot aduce în discuție tot felul de experimente dubioase din punct de vedere etic, ce se desfășurau în spitalele și institutele de cercetare americane în anii 60-70, care duc cititorul de azi direct cu gândul spre terifiantele laboratoare naziste.
Evident, atât în URSS cât și în SUA lumea încerca să prididească cu realitatea psihiatriei punitive. Legatul în cămașă de forță a fost comentat în câteva producții cinematografice sovietice și americane, devenite celebre.
Amintiți-vă de scena în care studentul Șuric (interpretat remarcabil de către Aleksandr Demianenko), tip arhetipal, reprezentativ pentru noua intelighenție tehnică – foarte cumsecade, naiv, dar care începe să-și pună tot felul de întrebări incomode – ajunge să fie internat într-o casă de nebuni, la cheremul unui nomenclaturist cu agendă proprie. Desigur, mă refer la comedia lui Leonid Gaidai „Prizonieradin Caucaz” (1967). Filmările au avut loc parțial și în Crimea. În film Șuric totuși reușește să evadeze cu succes.
Apoi Gaidai a lansat o continuare a aventurilor lui Șuric, „Ivan Vasilievici își schimbă profesia” (1973), în care iar a încercat să scuture conștiința amorțită de stagnarea brejnevistă a spectatoruui sovietic mai punându-i o dată în fața ochilor personaje în cămăși de forță. Fraza”Și pe tine te vor lecui, și pe tine te vor lecui, și pe mine mă vor lecui!” devenise deja o mantră în URSS datorită acestui film.
Acțiunea lungmetrajului american „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, are loc într-un spital psihiatric american. Filmul explorează abuzurile autoritare și chestiunea libertății individuale. El descrie viețile pacienților din instituție, unul dintre ei fiind un nativ american. Filmulevidențiază tratamentul dezumanizant cu care se confruntă pacienții. Să mai notez doar, că deși romanul cu același nume a fost compus de americanul Ken Kesey, regizorul renumitului film a fost esteuropeanul Miloš Forman. Și din acea casă de nebuni cineva totuși reușește să evadeze.
În timp ce psihiatria sovietică se discredita tot mai mult, ca și cea americană dealtfel, psihiatria central Europeană și Britanică încerca totuși să se redefinească. Nu că nu erau arestați și acolo persoane artistice – Agnes Martin sau Isidor Isou, de exemplu, și spitalizați în saloane de psihiatrie, dar cel puțin situația părea ceva mai complexă, mai puțin tensionată și discutată mai pe larg. Apar mai multe tratate, inclusiv istorice. Un exemplu e și cartea lui Foucault din care am citat mai sus. În Marea Britanie, unde au și fost inventate acum câteva secole cămășile de forță, în răufaimatul Bedlam (probabil o colocvizare a cuvântului Bethlehem – numele oficial al azilului deschis pe lângă o mănăstire), se încerca clar detașarea de această metodă de terapie, în favoarea unor metode considerate mai umane: psihoterapii, terapii prin artă, cât și a unor noi generații de psihotrope. Cămășile se mai foloseau doar în închisori și aresturile preventive. Le mai confecționau și cumpărau poate persoanele interesate în bdsm sau scamatorii. Lua avânt nou răsunătoarea mișcarea antipsihiatrică, cu plusurile și minusurile ei.
Apar și voci foarte critice ale psihiatrilor vestici referitoare la abuzurile psihiatriei din URSS. În Londra e publicată în 1977 cartea lui Sidney Bloch and Peter Reddaway, Spitalele politice din Russia, cu o prefață de Vladimir Bukovski, și el fost pacient psihiatric forțat. Coperta primei ediții folosește o versiune stilizată a secerii și ciocanului, în care ciocanul e înlocuit cu o seringă. Studiul respectiv, în rând cu multe alte articole și dezbateri în mediul psihiatrilor europeni și americani a dus la retragerea psihiatrilor sovietici din Organizația Mondială a Psihiatrilor.
Desigur, lumea nu se limitează la Europa și America. Vă îndemn să vedeți cât de bine o duce psihiatria punitivă în China, de exemplu.
Cu toate acestea, se pare, simbolul începe, iată, să-și piardă din bagajul interpretativ și relevanța pe care îl avea în anii 60, deși până nu demult medicii psihiatri încă mai erau portretizați drept un coșmar. Să trec în revistă doar debutul grafic halucinant al lui Mitoș Micleușanu (1994) sau „Clinica” kievleanului Alexandr Bubnov (1993) – apropo, templul spitalicesc din această animație în care în loc de sfinții creștini avem doctori experimentatori și faimoși psihiatri comentează și transformarea pe vremea sovieticilor a marilor mănăstiri în lăcașe psihiatrice.
Fapt care a avut loc și în Moldova. Vedeți cazul Mănăstirii Curchi, de-o pildă. O nebunie era înlocuită cu alta. Cu excepția „Samariteancii” lui Ion Druță, din câte îmi aduc aminte, doar Aurelia Zavtoni a mai scris câte ceva despre asta. Ulterior, mulți credincioși, atât ortodocși cât și protestanți, pe lângă arestări, au fost băgați forțat și prin psihiatrii și în URSS, dar și în România Socialistă. Destul de recent, în 2010, Anatol Mătăsaru a fost intervievat de o expertă de la Spitalul de Psihiatrie, Costiujeni, care evident cântă după cum îi dictau anchetatorii renumitului daravelist, încercând să-l incrimineze.
Așadar, acu jumătate de veac, în URSS și SUA disidenții erau puși în casele de nebuni, dar iată că azi, gestul de întemnițare, deși doar simbolic, dar la modul direct, este făcut de către un artist împotriva unor politicieni aproape atotputernici. Arta e singurul mediu care, doar prin câteva atingeri de creion sau pensulă, poate oferi posibilitatea incredibilă de a pedepsi imediat criminali. Penița poate fi o armă strașnică a gândului și imaginației. Sigur, problemele lumii nu sunt rezolvate astfel, dar cel puțin se materializează un sentiment emancipant, de rezistență și care oferă posibilitatea zâmbetului.
Apoi, în lumina educației mele m-am gândit că poate a portretiza politicienii obtuzi și răuvoitori în cămăși de forță nu e chiar în regulă. Se stigmatizează, astfel, pacienții cu tulburări psihice reale și se pot amplifica tot felul de discriminări, la care aceștia sunt supuși, efectiv, de secole. Sunt sigur că Buretz nu ar opta pentru izolarea persoanelor deja suficient de vulnerabile și nici nu chestionează complexitatea trăirilor acestora. Nu diminuează nici seriozitatea stabilizețului politic imperial actual. Poate că simplifică puțin niște probleme excesive, dar asta e și scopul caricaturii. Nebunia oricum se înțelege doar prin raportarea la rațiune, iar imaginea pe care a creat-o Buretz în sine este foarte complexă.
Acțiunile și deciziile celor trei puternici ai lumii actuale sunt imprevizibile și iraționale (din punctul de vedere al autorului caricaturili, dar și al meu). Pe de o parte, e un truc retoric, care ajută privitorul să înțeleagă problemele legate de deciziile acestor politicieni lipsite aparent de raționalitate sau empatie. Chiar mai mult, se poate afirma că Buretz se opune milioanelor, majoritarilor care au votat acești politiceni și i-au adus la putere. Caricatura este, așadar și o critică a democrației, poate nu doar americane sau rusești, unde există o sumedenie de probleme în felul în care democrația funcționează. Cum de s-a ajuns că majoritatea votanților acestor state bogate a votat cu mișcări și lideri iraționali, neempatici, neetici, războinici?
Ca să complic și mai mult lucrurile, m-am întrebat de ce un caricaturist moldovean, face caricaturi, despre conducerea a două suprastate, dacă nu imperii, care se bat inclusiv în spațiul nostru, atât geografic, cât și mediatic. Oare e pentru că simte aceste bătălii propagandiste și le condamnă? Probabil. Evident are de ce să-i critice. Caricatura pare totuși să fie dedicată în primul rând consumatorului vestic. (Încearcă să-și găsească o piață de desfacere?) Până la urmă, oricât n-ar vrea Trump și Musk, SUA nu se reduce la ei. Personajele acestea sunt noi veniți în azilul lui Buretz, în care Putin, invadatorul Ucrainei, stă deja așezat și se joacă de-a războiul. Buretz o fi ținut pică americanilor, ca și mulți alți activiști urbani din Chișinău, pentru privatizarea Stadionului Republican?
Artistul este, printre altele, implicat în efortul de conservare a patrimoniului național, în special al mozaicurilor moldovenești instalate în spațiul public, obiecte absolut plictisitoare și mult prea complicate pentru a fi înțelese de elita politică moldovenească. Deși, ca să revin la caricatură, nu apare Biden înfășurat în alb, care ar afirma că – Stadionul Republican este american! Caricatura se poate să fi fost și un răspuns solidar cu colegii jurnaliști de la moldova.org sau Europa liberă, care au rămas fără simbrie (americană).
În orice caz, atât în realitățile terifiante ale represiunii psihiatrice în URSS și SUA până la critica liderilor politici actuali, cămașa de forță rămâne un simbol potent al limitărilor impuse libertății individuale și protestatar cu referință la carențele guvernanților.
Dar de artistul vede bârnile din ochii altora și nu vede paiul din ochiul propriu? În caricatură nu apare președinta noastră, Maia Sandu, chiar și fără cămașă de forță. Buretz pare să fie un susținător al președintei, și probabil nu s-a luptat mintal cu caraghioslâcurile pe care le voi enumera mai jos. Dar, uneori ceea ce lipsește din imagine e cel mai important. V-o puteți închipui pe președintă în cămașă de forță, chiar dacă nu e acolo? Da? Nu? De ce nu? Există foarte multe motive să nu o faceți. O fi pentru că nu avem nimic mai bun. Să zicem că președinta Moldovei, în mare, promovează politici raționale, spre deosebire de cele ale lui Putin, Musk și Trump. Într-adevăr, nu a pornit niciun război. Dar sunt posibile și alte explicații. Una ar fi că Maia Sandu și țărișoara noastră, de fapt, nu contează nici cât e negru sub unghie. Nu suntem independenți de facto, ci la cheremul marilor puteri, sau mă rog, independenți, dar cu condiții. Apoi, dacă și ar fi vorba într-o realitate halucinantă despre o casă de nebuni (vezi sindromul președintelor) care l-ar interna pe Putin sau pe Trump, aceasta ar fi prea de lux pentru președinta Moldovei, pe care Moldova nu și-l va putea permite. Scurt. Sau poate nu apare pentru că Maia Sandu a susținut activ cenzura? A fost de acord cu interzicerea spectacolului „Invizibil” lui David Schwartz și a acționat în judecată năzdrăvăniile fantastice ale unei simple cetățene? Poate că e mai bine să nu se critice, inclusiv în caricatură, ca să nu cumva să o pățim? Deși mediul caricaturii este prin definiție critic, și destul de violent la adresa politicienilor. Caricatura respectivă aduce, cel puțin în mintea mea, și dezbaterea continuă legată de cât de mult îi este permis unei persoane să exprime în spațiul public, din ce în ce mai restrictiv.
Tema este acut discutată cam peste tot în lume, inclusiv, Rusia și diasporă, SUA sau Uniunea Europeană, adesea cu ancorarea în procese îndelungate de judecată. Oricum ar fi, vânzarea stadionului Republican americanilor mi se pare o nebunie curată, ca și premierea medaliștilor olimpici moldoveni cu sume enorme de bani, în timp ce infrastructura sportivă a republicii e total pe spate. La fel de bolundă e și inițiativa transmiterii blocului de arte al Bibliotecii naționale Patriarhiei bucureștene. Sunt cel puțin stranii și declarațiile recente ale președintei, că trădători de țară sunt politicienii care afirmă că Moldova nu trebuie apărată, și trebuie să rămână slabă și vulnerabilă în fața amenințărilor (cu referință la cele două drone ce au explodat recent în Moldova). Și că pacea înseamnă doar dezvoltarea de parteneriate cu țările europene și modernizarea Armatei Naționale, așa încât într-o zi să fim un stat care asigură pe deplin securitatea cetățenilor săi.
Scuturile antirachete, evident, nu sunt produse local, și vor trebui procurate de la europeni sau americani inimoși pe banii grei, scoși din bugetul de stat, care ar fi putut cheltuți și altfel. (Apropo, Alex Buretz a desenat-o altundeva pe doamna președintă încinsă într-un tanc).
Barem dacă s-ar mări o țâră salariile bugetarilor, dar așa, continuăm brav să ne apărăm sărăcia, și nevoia, și emigrările, inclusiv ilegale, (un termen care nu-mi place deloc), că doar asta mai avem, îmbogățind corporațiile vânzătoare de armament. Îmi închipui că guvernul nostru se află sub ceva presiuni în legătură cu aceste achiziții. Pe de altă parte, sunt curios câți „moldoveni și români ilegali” vor fi deportați din SUA în cele ce urmează, în urma politicilor xenofobe ale noului guvern Trump? E o nebunie să crezi că Moldova s-ar putea apăra de mașinăria de război rusă sau chiar cea ucraineană. Într-unul dintre multele sale comentarii Oleksii Arestovîci afirma că Ucraina ar putea foarte rapid elimina guvernul separatist din Transnistria. Sigur, sunt anumite înțelegeri care nu pot fi încălcate. Poate e o neghiobie ce spun, dar sunt ferm convins că singura cale de a aduce pacea sunt investițiile directe în pace, nu în corporații războinice, producătoare de armament ucigător.
Îmi închipui că după cele înșirate mai sus, cineva ar putea afirma că sunt și eu un nebun și că în loc să bat apa-n piuă cu aberațiile mele alambicate mai bine aș fi internat la psihiatrie, unde mi-ar cântă cucul și aș tace chitic. Înțeleg cum cineva ar putea ajunge la aceste concluzii. Evident, faptul că sunt absolvent al psihologiei, cu masterat în psihopedagogie și doctorat în științele media nu mă scutește pe deplin de posibilitatea unor maladii mintale și vedenii. Mă bucur totuși că există încă blogosfera unde îmi pot plasa uguirile. Să nu uităm că frica este o constantă a sistemelor totalitare. Locuitorii ar trebui să se poziționeze cât mai des critic față de stat, ca să nu-i permită acestuia să devină torționar. Să încercăm să nu ne temem, chiar dacă asta înseamnă să ne facem uneori într-o ureche. Libertatea cuvântului este totuși o valoare liberală, și liberalii n-ar trebui să o înmâneze cuminte extremei drepte, cum s-a întâmplat dăunăzi în SUA și cum cam începe să devină în Moldova.
Închei acest eseu (etimologic, din engleză – eu zic) în primul rând cu o parafrazare a unui pasaj din aceeași „Istorie a nebuniei” a lui Foucault. Filosoful francez afirmă în tratatul său (p. 37, ediția Polirom) că cea mai rea nebunie de care poate suferi omul este să nu recunoască mizeria în care este izolat, și anume, slăbiciunea care îl împiedică să ajungă la adevăr şi la bine; și să nu ştie care parte din nebunia înconjurătoare este a lui.
A refuza această neraţiune care este însuşi semnul condiţiei sale înseamnă a se priva de posibilitatea de a uza vreodată în mod raţional de raţiune. Căci dacă există raţiune, ea se află tocmai în acceptarea acestui cerc continuu al înţelepciunii şi al nebuniei, în conştiinţa clară a reciprocităţii lor şi a imposibilităţii de a le separa. Adevărata raţiune nu este lipsită de orice compromis cu nebunia, dimpotrivă, ea este datoare să urmeze drumurile pe care aceasta i le trasează. Iar în al doilea rând, aș dori să-i mulțumesc lui Alex Buretz pentru faptul că m-a stârnit la aceste reflecții și m-a pus pe scris. Îndemn cititoarele să-l caute, să-i urmărească și să-i chestioneze activ lucrările. Este unul dintre cei mai interesanți artiști moldoveni actuali.
Imagine de fundal: Caricatură de Alex Buretz. Este reprodusă cu acordul autorului.
