Extinderea domeniului fricii

[label shape=”” type=””] Alain Garrigou [/label]

Dintr-odată, lucrurile care ne frământă – o întâlnire, un text neterminat, o cumpărătură de făcut – sau care ne pasionează cu adevărat, cum ar fi un meci de fotbal, un concert rock, devin derizorii. În acea noapte de 13 noiembrie 2015, milioane de telespectatori se bucurau de un al doilea gol marcat de echipa lor favorită, înainte de stupefacția provocată de o catastrofă în desfășurare. Rareori atâta lume va fi trecut subit de la o emoție la alta. Pe terasele barurilor și în sala de spectacole susurul conversațiilor sau tunetul muzicii rock au fost acoperite de zgomotul asurzitor al armelor de război. Un zgomot care nu e gata să tacă.

Oare ne mai amintim de 11 septembrie 2001 când, timp de mai multe luni, dacă nu chiar ani, fără întrerupere, totul se învârtea în jurul terorismului? Niciun alt subiect nu stârnea atâta interes. În științele politice se vorbește de unificarea spațiului social atunci când, într-o situație de criză, toate gândurile – de obicei, diverse, eterogene – sunt focalizate asupra unuia și aceluiași lucru, în cazul de față asupra morții, asupra războiului și deci asupra terorismului. Am comite o greșeală, am fi superficiali, chiar imorali, dacă ne-am gândi la altceva decât la aceste atentate, dacă am face altceva decât să compătimim…, de parcă oamenii morți la Paris și la Saint-Denis n-ar fi decât victimele inesențialului, ale vieții fericite, ale nepăsării, în definitiv simple victime. Atunci când de fapt ele sunt cu mult mai mult.

Va trebui deci să ne împăcăm cu ideea că avem de traversat un nou tunel al cărui violenţă, această violenţă de un soi aparte,  va apăsa asupra vieții banale. Reducerea forțată și obsesivă a deschiderii către restul lumii este cel mai durabil rezultat al terorismului. Fireşte, acesta se bazează în primul rând pe frică. Or, civilizația, în sensul pe care i-l dă Norbert Elias, este, înainte de toate, fructul eradicării, cel puțin parțiale, a fricii, deoarece statul a revendicat, cu un oarecare succes, monopolul asupra violenței fizice legitime. Îndepărtând frica, umanitatea poate să dezvolte activități care devin derizorii îndată ce frica reapare: muzica, arta, sportul, lenea, reflecția și, deci, mersul la cinema, la teatru, la concert, la stadion, statul la o terasă, urmărirea spectacolului străzii, pălăvrăgitul, râsul. În ceea ce privește râsul, să nu uităm cât de importantă a fost, dupa atentatele de la Charlie, dezbaterea despre legitimitatea umorului. Ce poate fi mai futil? Unii au pledat pentru moderarea umorului, pretextând că acesta ar atinge sensibilitățile altora, apoi au susținut că umorul trebuie să vizeze doar propria persoană. Ne putem oare închipui saltimbancii făcând glume doar pe seama lor? Este absurd. Într-atât de absurd, încât ne îngrijorează însăşi situația în care am putea profera asemenea absurdități. De asemenea, i-am auzit pe adepții unor confesiuni diferite protestând împotriva dreptului de a blasfemia. Se pare că ei nu-și dau seama că protestul lor se rezumă la interzicerea oricărei forme de deriziune, deoarece întotdeauna cineva se va simți ofensat, inclusiv cei pe care am dori sa-i împiedicăm să râdă.

Frica este o durere foarte specială și, în multe societăți, a fost uitată. Este o suferință fizică similară celei pe care au trăit-o persoanele blocate în Bataclan, o durere pulsativă ce paralizează funcțiile minții atunci când ea devine permanentă; e la fel ca în zonele de război veritabil, unde niciodată nu o putem uita, cu excepția unor clipe efemere. Este ceea ce unii – jihadiștii – ar vrea s-o inculce altora, celorlalți.

Poate că ar trebui să ne abţinem de la retorica de tip războinic, care, tratându-i pe teroriști drept barbari, caută sa-i dezumanizeze cu scopul de a sprijini propriile alegații. Acesta n-ar fi decât un alt efect al des-civilizării teroriste, anume cel de a stimula prostia prin impunerea urgentă a unor explicații, care, de multe ori, nu sunt altceva decât imprecații. Aici ar fi vorba de un fel de reacție vitală, de o slăbiciune umană ușor de înțeles, dar extrem de modestă, periculoasă și deseori dușmănoasă. În locul unui exercițiu de gândire se caută vinovați, se suscită paranoia colectivă pe fundalul unui amestec dezordonat de clișee și injurii. Acești „barbari” sunt ai noștri. Calificativul nu are sens decât dacă îl plasăm în opoziție cu civilizația, adică cu acea stare de pace relativă, în orice caz suficientă pentru a ne permite să gândim, să fim umani în definitiv. Într-adevăr, ei duc un război împotriva civilizației, dorind să impună starea de frică ce anihilează orice gândire, orice futilitate, orice râs. Cu certitudine vom găsi o mulțime de motive întemeiate de a urî – interioare și sociale: abandonarea cartierelor de la periferie, a familiilor, a școlii ; exterioare și politice: cinismul și jocurile celor puternici. Prin refuzul incantatoriu al fricii, precum și prin experința derizoriului, a futilului și a râsului, distrugerea condiţiilor de civilizație nu ar putea reuşi. Victimele n-au murit degeaba.

Alain Garrigou este profesor de științe politice la universitatea Paris-X-Nanterre, autorul cărților Mourir pour des idées (A muri pentru idei), ed. Les Belles Lettres, 2010, și, împreună cu Richard Brousse, Manuel antisondages (Manual anti-sondaje), ed. La Ville Brûle, 2011.

Traducere din limba franceză de Dorina Roşca.

Sursa: Le Monde diplomatique (blogs).

În imagine:  Piața Republicii (Place de la République) de la Paris, duminică 15 noiembrie 2015.