REVISTA PZF

Revista de duminică (nr.6)

ARTICOLE:

În legătură cu scandalul eliminării posturilor Jurnal TV și Accent TV din grilele operatorilor de cablu, Lilian Negură scrie despre “eficiența îndoielnică a mijloacelor nedemocratice”: “Actorii politici care înțeleg să utilizeze metode mai puțin corecte de luptă cu oponenții în numele unor valori (oricât de nobile ar fi) sau a unor interese (oricât de mari ar fi) trebuie să înțeleagă două lucruri: 1) comportamentul lor justifică acțiuni similare ale oponentului 2) metodele incorecte nu arată decât incapacitatea de a acționa în cadru democratic sau fragilitatea poziției pe care încearcă să o promoveze. Cu siguranță, jocul cinstit (fair play) este mult mai avantajos pe termen lung.

Pe lângă aceasta, în pofida credinței în faptul că dacă un actor politic controlează spațiul mediatic, popularitatea și deci influența sa crește, aceasta nu este decât o iluzie. Nu contest importanța presei în crearea imaginii unui actor politic sau altul. Ceea ce contest este că acest lucru are loc într-o manieră lineară, în orice condiții. În opinia mea, maniera în care unele canale de media înțeleg să-și promoveze mesajul contrar normelor deontologice ale profesiei nu are consecințe negative doar asupra democratizării societății, obișnuind publicul cu un stil de discurs intolerant, emotiv, violent, radical, partizan, etc., într-un cuvânt nedemocratic, dar și asupra capacității lor de a transmite eficient mesajul.”

Viitorul politician moldovean s-ar putea să nu mai poarte numele Vladimir, Vasile sau Ion ci Eliseu, Mais, Maelle, Caleb-Gabriel, Eliezer, Jaqueline, Abby-Simona, Zlata, Lucas, Renu, Milan, Naomi, Humeira, Islama-Djannat, Aymina-Seyena, Joanes, Melinda. Acestea sunt cîteva dintre numele pe care moldovenii, potrivit Oficiului de Stare Civilă, preferă să le dea odraslelor lor.

Vlada Ciobanu continuă seria scrierilor despre primarii buni care au dezvoltat orașele lor. Eroul de luna asta este Pasqual Maragall, primar al orașului Barcelona între 1982 și 1997.

Mila Corlăteanu scrie pe portalul New Eastern Europe despre confuziile procesului de integrare europeană.

Igor Lyubashenko despre protestele din Ukraina: ”The period between 21 November and 1 December marks the beginning of a new era in Ukrainian politics. It is now possible to say with confidence that one of the main things that took place was the political initiation of the new generation of the country’s citizens. It is they – students, young people who do not remember life in the Soviet Union – who became the critical mass for the movement. This generation does not differ much from its foreign counterparts. It is not interested in politics, it is predominantly not interested in ideas, it is often focussed on consumerism and simple amusements (of course, these are generalizations, not necessarily referring to particular Ukrainian young people). It showed, however, that it is able to respond when politicians try to outline their future without their agreement, closing the way to what is perceived as a source of a high-quality, comfortable life. It is a connected generation, not trusting of traditional authorities. Whoever will hold power in Ukraine in the years to come will have to learn how to legitimize his or her authority in the eyes of this generation, how to translate traditional narratives into language understood and accepted by this generation. It will not be an easy task; there are no simple recipes. Ukraine has entered the era of post-politics.”

 Mario Vargas Llosa în dialog cu Gilles Lipovetsky despre cultura înaltă, modernitate și societatea spectacolului.

Valentina Ursu a mers în satul Valea Trestieni unde a vorbit cu tineri și bătrîni, bărbați și femei despre viață, politică, integrare europeană, relații cu Rusia, trecut și multe altele.

Două articole (aici și aici) despre un aspect problematic al ateismului: aroganța.

Nicolas Trifon, autorul cărţilor Un Etat en quête d’une nation. La République de Moldavie (Ed. Non Lieu, 2010) şi Aromânii. Pretutindeni, nicăieri (Editura Cartier, 2012), a scris un omagiu, o mărturie şi un reportaj biografic despre personalitatea fascinantă şi complexă a sociologului român de etnie romă Nicolae Gheorghe, militant pentru drepturile romilor din România. «Jusqu’à la fin de sa vie Nicolae GHEORGHE l’a dit et répété à qui voulait l’entendre que l’on est tsigane d’abord aux yeux de l’autre et que lui-même n’avait qu’une envie : pouvoir choisir d’être ou ne pas être tsigane. Pour lui, il ne s’agissait pas là d’une simple « vérité » scientifique, qui faisait l’unanimité parmi les anthropologues depuis la parution de la thèse de Fredrik Barth, mais d’une conviction acquise par sa propre expérience et qui l’a littéralement hantée.» [Pînă la sfîrşitul vieţii sale, Nicolae GHEORGHE a spus-o şi repetat-o oricui vrea s-o audă că eşti ţigan mai întîi în ochii celuilalt şi că el însuşi nu avea decît o dorinţă: de a putea alege de a fi sau nu ţigan. Pentru el, nu era vorba doar de un simplu „adevăr” ştiinţific, acceptat în unanimitate printre antropologi după publicarea tezei lui Fredrik Barth, ci de o convingere dobîndită prin propria sa experienţă şi care l-a urmărit la propriu”.] Acest text ne spune între altele despre cercetările şi luările de poziţie pe care le-a făcut Nicolae Gheorghe asupra actelor de violenţă colectivă la care au fost supuşi persoanele de etnie romă în România, imediat după revoluţia din decembrie 1989, care s-au soldat cu zeci de morţi şi sute de case incendiate. Actele de violenţă săvîrşite de civili, şi asistate uneori de politiţişti şi militari, au ascultat de un „spirit justiţiar” îndreptat, în aparenţă, împotriva unor presupuşi privilegiaţi ai regimului comunist (casele unor persoane deportate după 1949 au fost date de regim săracilor, inclusiv unor persoane de etnie romă) sau a celor îmbogăţiţi fraudulos în ultimii ani de socialism (bişniţarii). De fapt, un întreg arsenal de stereotipuri etnice au fost activate pentru a se găsi ţapi ispăşitori, vinovaţi de serviciu de nedreptăţile şi penuria endemică din România, acutizate în ultimii ani ai regimului Ceaşescu. N. Gheorghe aduce acestor evenimente o interpretare întemeiată pe lungi şi documentate cercetări pe teren, dar şi echilbrată de un spirit critic şi un agnajament etic care sînt proprii. Nicolae Gheorghe nu a lăsat în urma sa multe scrieri, dar nu a încetat să reflecteze, ajutat de metoda sociologică pe care o stăpînea, şi să intervină activ pentru îmbunătăţirea condiţiei romilor în România şi în Europa.

Recomandăm de asemenea un reportaj foarte bun în română despre actele de violenţă din România împotriva romilor, înfătuite în perioada 1989-1995, de Cosmin Navadaru pe Hotnews.ro.

Şi un al text frumos despre Nicolae Gheorghe, de Oana Sandu, în revista DOR. (PN)

 

FILME.

La Commune (2000, regizat de Peter Watkins). Un fascinant experiment cinematografic. Watkins abandonează tehnica filmului istoric convențional și mizează pe tehnica televiziunii. Imaginați-vă cum ar fi arătat Comuna din Paris dacă s-ar fi produs în epoca televiziunii. Filmul e povestit din această perspectivă: grupuri de oameni se perindă în fața unor ”reporteri” și-și spun povestea, televiziunile relatează apoi de la palat, din stradă, de pe baricade, fac interviuri cu participanții, transmit ”live” unele evenimente. Memorabil. (V.S.)

Пепел (rom. Cenușa, 2013, regie Vadim Perelman). Rușii scot pe bandă seriale ce au ca și cadru de desfășurare epoca sovietică. Acesta are loc între 1938-1948 și povestește istoria neverosimilă a doi bărbați: un militar și un hoț, care se schimbă cu locurile. Ambii supraviețuiesc pușcăriilor staliniste, ambii trec cu bine și prin război…Filmul povestește despre coexistența aproape perfectă a celor două lumi care nu se intersectează decît foarte rar: cea criminală și cea socialistă. Subiectul e bun, dramă este, sfîrșitul e copiat din Jules et Jim. (V.S.)

Academia Americană de Film a anunțat nominalizările pentru Oscarul de anul acesta. Ca de obicei, mă interesează doar două categorii: cel mai bun film străin și cel mai bun film documentar. Restul e Hollywood. (V.S.)

Чужая земля (rom. Pămînt străin, 2013, regizor Ella Tuhareli cu participarea lui Nikita Mihalkov). Cînd nu face filme despre al doilea război mondial, Nikita Mihalkov filmează satul rusesc și prăbușirea acestuia. Deși n-a fost lovit de foamete, de uragan sau de vre-un război civil, satul rusesc e mort. Imaginea unui monument al unui sat dispărut sau a satului în care nu mai trăiește nimeni e sfîșietoare. Notă: documentarul e foarte bun dacă e văzut fără comentariile lui Mihalkov. Opriți sunetul, adică. (V.S.)

La Vie d’Adèle : Chapitres 1 et 2 (2013, regizor Abdellatif Kechiche). Am văzut în sfîrșit filmul care a luat Palme d`or anul trecut. Mai puțin scandalos decît credeam. Cu mai mult sex explicit decît mă așteptam. Oarecum întîrziat filmul pentru publicul european: revoluția sexuală a trecut pe aici vreo 40 ani în urmă. Dezbaterea europeană pe tema homosexualității demult nu mai e despre sex ci despre familie.
O interpretare mai elaborată, completată cu o lectură politică a filmului o puteți citi la Costi Rogozanu, iar Andrei Gorzo are o cronică mai convențională în Dilema Veche. (V.S.)

Am vrea să mai remarcăm un alt film de reputatul regizor franco-tunisian, Abdellatif Kechiche, La Graine et le Mulet (traducere adaptată: „Cuscus cu peşte”), care a primit numeroase premii prestigioase, inclusiv patru premii César. Filmul povesteşte viaţa domnului Beiji, muncitor de origine nord-africană pe un şantier naval dintr-un oraş-port din sudul Franţei, care, ajuns la vîrsta de 61 de ani, se confruntă cu sentimentul inutilităţii, pe care divorţul şi experienţa sa de imigrant îi produce. Familia îi redă un sentiment de apartenenţă la o comunitate. El îşi depăşeşte sentimentul eşecului mai ales atunci cînd îşi deschide o afacere proprie, un restaurant, în încăperea unui vechi vas de mare. Lansarea afacerii întîmpină însă o serie de greutăţi, pe care le depăşeşte, parţial, tot cu ajutorul familiei. Potrivit regizorului, într-un interviu pe Arte, filmul este dedicat tuturor taţilor care au imigrat în Franţa şi care s-au sacrificat pentru copiii lor. Această dedicaţie îmi aduce aminte de toţi imigranţii noştri, mulţi dintre care s-au sacrificat pentru viitorul copiilor lor. Filmul aduce aminte de spiritul şi tehnica filmelor neorealismului italian. Într-o secvenţă, se face aluzie la Hoţul de biciclete de Vittorio De Sica (un alt mare film şi un mare regizor). (PN)

 

CĂRȚI.

Mircea V. Ciobanu a scris despre romanul Kinderland al Lilianei Corobcă: ”Cartea Lilianei Corobca Kinderland e una dintre scrierile remarcabile ale anului. Subiectul e simplu (deşi nu e un roman clasic, e aproape un şotron cortázarian, un puzzle, o construcţie modulară). Cristina, o fetiţă de 12 ani, este lăsată să aibă grijă de fraţii mai mici, părinţii fiind plecaţi la muncă în Italia (mama) şi în Rusia (tata). Un fel de portret al satului de azi, în ipostaza lui dramatică. Îmi imaginez episoadele acestei scriituri, ilustrate pe un afiş de film turnat pe motivele romanului: relaţiile dintre fraţi; copiii aşteptând sau jucându-se; copiii câştigându-şi existenţa; copiii şi maturii (străini); copiii şi animalele etc. – toate văzute din unghiul unei fetiţe la vârsta pubertăţii, care se maturizează singură, fraţii fiindu-i deopotrivă păpuşi şi propriii fii.”

Alexandru Vakulovski a citit un alt romanNoapte bună, copii!, scris de Radu Pavel Gheo. ”Noapte bună, copii! este un roman despre evadare, despre maturizare, despre cum se înfăptuiesc (sau nu) visele, este despre Dincolo, despre Aici sau Acasă, despre Comunism vs Capitalism, despre poveștile de seară și poveștile miezului de noapte, despre dragoste și despre porno, despre emigranții români, despre cei care supraviețuiesc acasă, despre interminabila perioadă a tranziției, despre viața literară, despre Dincolo de viață, nu doar de graniță. E un roman scris impecabil, cu un narator la persoana a III-a, care știe al naibii de multe povești, ce se întind pe parcursul a 500 de pagini. Unele povești sunt spuse în treacăt, nu-s exploatate la maxim, dacă ar fi fost – romanul ar fi avut în plus câteva sute de pagini. Un exemplu: faimoasa istorie a jafului armat North Hollywood Shootout din 1997, la care a participat și un român, Decebal Emil Matasareanu – este doar pomenită.”

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Lasa un comentariu