Republica Moldova în sistemul-lume  

Pour lire cet article en français, suivez ce lien.

În presa internațională sau în lucrările academice, Moldova este adeseori prezentată ca o țară sfîșiată între lumea rusă și Occident. Cel mai adesea, istoria sau studiile culturale sînt chemate să explice această situație. Dificultățile Moldovei sînt în mare parte asociate cu o fatalitate istorică, o iraționalitate inerentă acestei părți a Europei.

Departe de noi ideea de a nega orice factor determinant cultural sau istoric, dar ne pare esențial să evităm capcana care constă în a explica situația din Republica Moldova doar prin confruntarea pasiunilor identitare antagoniste sau prin greutatea unei istorii copleșitoare, care ar face țara incapabilă de o funcționare democratică. Aceasta ar fi un soi de orientalizare[1] de multe ori mai lămuritoare asupra ideilor de-a gata folosite de analiști decît despre situația reală a țării. Devenind conștient de riscul unei asemenea erori, articolul de față își propune să ia în considerare o grilă de lectură și un aparat teoretic diferit pentru a arunca lumină asupra îndoielilor geopolitice ale Republicii Moldova de la proclamarea independenței încoace.

În momentul proclamării independenței sale, Moldova a căutat să construiască un stat. Pentru a face acest lucru, a trebuit să delimiteze un teritoriu și să construiască instituții capabile să exercite autoritatea asupra unei populații. Această autoritate, astfel stabilită, trebuia să-și tragă legitimitatea din voința și alegerea poporului. Cine cunoaște situația din Republica Moldova își dă seama repede că mai multe dintre aceste criterii stîrnesc astăzi întrebări.

Chiar dacă Moldova nu a reușit să primească aprobarea tuturor locuitorilor săi, ea a reușit să cîștige recunoașterea ca stat suveran la nivel internațional. Privind la istoria recentă a țării, este surprinzător să vedem cum susținătorii săi au insistat în comunicarea lor internă pe această recunoaștere internațională. Privirea celorlalți a fost convocată pentru a convinge moldovenii de realitatea noului stat și a încerca să atenueze diviziunile interne.

Acest zel este ușor de înțeles: statul este în continuare structura de bază și actorul principal al relațiilor internaționale. Fiecare stat rămîne suveran în principiu. Acum știm că această suveranitate este limitată de către organizațiile internaționale, de anumite curente de opinie sau de interese private concertate, dar această limitare a puterii statelor este acceptată și codificată, și justificată de liberalism – curent de gîndire astăzi dominant.

Cu toate acestea, există și alte limitări ale suveranității, mai puțin recunoscute, deoarece acestea încalcă egalitatea teoretică a drepturilor între state și nu rezultă din acorduri clar stabilite.

Sistemul-lume: o încercare de explicare globală

Ne propunem să observăm situația actuală din Republica Moldova prin prisma teoriei sistemului-lume, elaborat de Immanuel Wallerstein. Opera sociologului american s-a clădit pe o analiză amănunțită și critică a teoriilor dependenței și pe unul dintre cele mai importante concepte ale istoricului Fernand Braudel – economia-lume.

În lucrarea sa despre Marea Mediterană și dinamica sa economică, Braudel dezvoltă noțiunea de economie-lume, definind-o după cum urmează: „O bucată de planetă autonomă din punct de vedere economic, în măsură să existe în fond pe cont propriu și căreia legăturile și comerțul interior îi conferă o anumită unitate organică”. Economia-lume este formată din spații politice, lingvistice și culturale diferite, dar unite printr-un sistem de schimburi. Istoricul francez observă, de asemenea, că diferite economii-lume s-au dezvoltat în paralel, separate prin bariere naturale sau ostilități politice.

Pentru Braudel, economiile-lume care s-au succedat sînt definite printr-o ierarhie internă imuabilă. Ele constau dintr-un centru (orașe-lume[2]), care generează sau prin care tranzitează cultură, informații, bunuri și capitaluri. Centrul este înconjurat de o zonă învecinată de o importanță secundară și o periferie mai largă, care beneficiază de o dezvoltare mult mai mică, deoarece comerțul este mai puțin intens acolo.

Această reflecție asupra relațiilor dintre centru și periferie va cunoaște un avînt deosebit în anii ’60 odată cu dezvoltarea studiilor post-coloniale și concomitent a teorilor dependenței. Teoria dependenței se concentrează pe relațiile nord-sud. Pentru autori cum ar fi Giovanni Arrighi sau Raul Prebisch, țările nordice sînt bogate, deoarece țările din sud sînt sărace. În această viziune, care ar putea fi calificată drept „tiermondistă“[3], fiecare țară are un loc într-o ierarhie imuabilă. Teoreticienii dependenței se opun celor ai „modernizării“, care cred că dezvoltarea este posibilă prin schimbări de ordin cultural[4].

Immanuel Wallerstein se inspiră din aceste curente de gîndire, conferindu-le precizie și adaptîndu-le procesului de globalizare contemporană și dinamicii sale: sistemul-lume proiectat de Wallerstein este, ca și la Braudel, un ansamblu structurat de o varietate de schimburi care disting țări sau regiuni situate în inima sistemului (core countries) și cercuri concentrice de țări semi-periferice și periferice, dependente de centru.

Inima sistemului dispune de capital financiar și uman, de potențial industrial, științific și militar, în timp ce țările periferice furnizează forță de muncă ieftină, resurse naturale și piețe de desfacere pentru produsele sale. Între aceste două extreme, țările considerate semi-periferice se află într-o dependență parțială mai greu de definit. Prin anumite caracteristici (economie, industrializare, cultură dominantă, nivel de educație), acestea ar putea intra în categoria celor mai puternice, prin altele în categoria celor mai slabe. Într-o încercare de clasament propus inițial, exemplul cel mai evident al țărilor semi-periferice era acela al țărilor din America de Sud care aparțin din punct de vedere cultural centrului, dar se află departe de centrele de decizie.

Wallerstein adaugă de asemenea la reflecția lui Braudel distincția dintre economia-lume și imperiul-lume. Imperiul-lume ține mai curînd de un proiect de unificare politică care tinde să integreze și să subordoneze, inclusiv pe plan cultural, un anumit ansamblu de entități politice unui singur stat.

Teoria sistemului-lume este mai flexibilă decît aceea a dependenței, dezvoltată de criticii neo-colonialismului, întrucît aceasta se adaptează la evoluțiile globalizării. Astfel, aceasta admite că situația țărilor nu este fixă; unele pot ieși din periferie pentru a cîștiga poziții mai centrale și invers. Aceasta ia în considerație avîntul așa-numitelor țări emergente și declinul relativ al fostelor puteri. Cu toate acestea, această dinamică nu schimbă modul de funcționare a sistemului-lume: actorii se pot schimba, dar logica rămîne aceeași. Wallerstein subliniază, de asemenea, unicitatea crescîndă a sistemului-lume. Începînd cu anii ’90, el se întreabă în privința hegemoniei americane și a declinului ei previzibil[5].

Îi putem reproșa lui Wallerstein și predecesorilor săi ceea ce putem să-i reproșăm oricărei teorii holiste și anume puțina atenție acordată caracteristicilor istorice și culturale. Abordarea sa holistă face de asemenea dificilă stabilirea unei liste unanim acceptată a țărilor centrale, periferice și semi-periferice, aceasta din urmă variind în funcție de criteriile avute în vedere. Cu toate acestea, teoria sistemului-lume oferă o înțelegere pertinentă relațiilor de schimb, dominație și subordonare care leagă statele între ele, consolidînd suveranitatea unora și slăbind-o pe a altora.

Recuperarea decalajului la est

Wallerstein analizează evoluția unui sistem-lume pe care dezvoltarea tehnologică și forța modelului capitalist tind să-l consolideze tot mai mult. Prin urmare, el nu consideră traiectoria URSS, în perioada de glorie a afirmării sale, drept una particulară. Pentru el, mecanismul rămîne aceeași – credința hegemonică într-un progres pus în mișcare de știință și tehnologie. Calea aleasă de cei pe care el îi numește „leniniști“ nu este o încercare de a dezvolta un sistem-lume paralel, ci mai degrabă de a-i muta centrul.

Sistemul sovietic a funcționat totuși ca un imperiu-lume în interiorul propriilor granițe, cu dorința de unificare culturală și politică. În rolul țărilor periferice, Uniunea Sovietică avea propriile sale republici îndepărtate (non-slave, ceea ce semnalează încă o dată dimensiunea culturală a sistemului), mărginite unor anumite domenii (cum ar fi agricultura). Brîul de sateliți din Europa centrală și orientală a avut și el un rol original de semi-periferie, în același timp punct de contact cu și barieră împotriva restului lumii.

Dispariția URSS s-a dovedit un accelerator al unificării sistemului-lume. Unificarea a fost salutată la începutul anilor ’90 ca un „sfîrșit al istoriei“[6] posibil și jinduit. Reformele liberale ale epocii Elțîn par să anunțe integrarea deplină a Rusiei, în calitate de țară semi-periferică, în sistemul-lume unificat. Eliberat de sub controlul sovietic, țările din Europa centrală și de est, precum și cele apărute în urma dezintegrării URSS s-au regăsit într-o poziție ambiguă; care este locul lor în acest sistem?

Prin apartenența lor la istoria și cultura europeană, țările din Europa centrală și orientală, acest „Occident răpit“[7] – după o expresie a lui Milan Kundera, s-ar fi așteptat să-și recapete locul lor în inima sistemului-lume. Cu toate acestea, a devenit evident destul de repede că economiile și infrastructura Europei centrale nu au fost la nivelul țărilor din Europa de vest.

Integrarea în Uniunea Europeană a fost soluția propusă pentru a realiza această revenire la Europa, prețuită de disidenții de altădată din Europa Centrală. În ciuda succesului relativ al acestui proces, este clar că persistă un decalaj. Pentru a-l înțelege, se face apel la explicații culturale și istorice (fragilitatea tradiției democratice, importanța religiei, autoritarism etc.). Aceste reflecții provin atît din vest cît și din țările în cauză, care au tendința să perpetueze această viziune despre sine, dezvoltînd un complex de inferioritate bine-cunoscut. Aceste percepții sînt descrise de Tomasz Zarycki prin ceea ce el numește „Ideologies of Eastness“[8].

Chiar și integrate formal într-un ansamblu constitutiv din inima sistemului-lume, europenii de est sînt, de fapt, retrogradați într-un statut de semi-periferie neasumată ca atare. În cazul țărilor balcanice, istoricul sîrb Milos Blagojevic vorbea chiar despre „Europenii care nu sînt în întregime europeni“, niște „albi non-albi“. Cu toate acestea, est-europenii acceptă această situație, trăind în ideologia recuperării decalajului.

O recuperare fantasmatică[9], complicată de dezvoltarea rețelelor globalizate și prin crearea unor legături și ierarhii în sînul societăților. Ne gîndim aici la dezvoltarea inegalităților interne, vizibilă în special în Europa centrală și de est. Evoluțiile „neliberale“ ale unor țări din regiune pot fi interpretate ca o slăbire a acestei credințe într-o posibilă recuperare a decalajului.

Vectorul european

Demersul pro-european al Moldovei se înscrie într-o logică similară. O formă particulară de „renaștere națională” a împins o mare parte a elitei intelectuale și odată cu ea o parte însemnată a populației să-și afirme apartenența la România sau chiar să ceară unirea cu ea. Acest mesaj naționalist s-a transformat treptat concomitent cu evoluțiile geopolitice ale României însăși. Atașamentul față de România a fost adesea cuplat cu dorința de apartenență la spațiul european, uneori cel dintîi fiind înlocuit de cea din urmă.

Odată ce s-a potolit febra unionistă, devenită astăzi destul de marginală, dorința de apropiere de, dacă nu chiar de aderare la Uniunea Europeană, element-cheie al inimii occidentale a sistemului-lume, este cea care domină dezbaterea publică și care inspiră orientările politice ale țării de pe la mijlocul anilor 2000, cu o accelerare bruscă după cotitura din 2009. În această optică, Republica Moldova acceptă necesitatea de a se poziționa în calitate de semi-periferie a Uniunii Europene, în speranța unei recuperări a decalajului economic și social. Acest obiectiv politic este construit în jurul unei retorici bine puse la punct ce denunță „înapoierea“ și „rezistența la schimbare“. O retorică care exaltă în același timp necesitatea de a restabili legătura cu istoria „adevărată“ a țării.

Relațiile dintre Moldova și Uniunea Europeană (și țările occidentale în general) ilustrează fidel tipul de relație dintre centru și periferie descrisă de Braudel și Wallerstein. Împrumuturi de la instituții internaționale, căutarea investitorilor, adoptarea, reală sau presupusă, a standardelor legislative sau tehnice, deschiderea pieței interne pentru produsele importate, furnizarea forței de muncă ieftină, privatizarea și concesionarea exploatării resurselor. Fără îndoială, aceste relații sînt benefice și necesare pentru țările aflate în dificultate, dar ele implică adesea o adaptare dureroasă și forțează deciziile politice. Aceste dificultăți sînt dorite, în mod paradoxal, deoarece acestea permit să se spere la o recuperare a decalajului care să treacă printr-o perioadă de tranziție înainte de o integrare a centrului.

Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, semnat în iunie 2014, după titulatura discutabilă de „poveste de succes”[10] atribuită guvernului pro-european, oferă o imagine concretă a acestui proces. Acest angajament general include, în special, un acord de liber schimb cuprinzător și aprofundat (CAFTA), care prevede o deschidere graduală a pieței moldovenești la produsele europene și deschide piața europeană pentru mărfurile moldovenești. CAFTA ar trebui să permită dezvoltarea, în conformitate cu principiul clasic de avantaj competitiv, în sectoarele în care Moldova ar putea avea avantaje cum ar fi costul forței de muncă sau nivelul relativ ridicat al calificării. Astfel, vom vedea dezvoltarea industriei textile și a pielii și, mai recent, a serviciilor informatice. Alte sectoare pot suferi însă de pe urma acestei deschideri. În cele din urmă, banii cîștigați de muncitorii moldoveni care lucrează în străinătate alimentează o economie din ce în ce mai orientată spre consum.

Orice critică, orice punere la îndoială a acestei abordări, este înțeleasă ca o contestare a aderării țării la cultura europeană, ca o împotrivire unei logici economice dominante. Aceasta este deci considerată irațională și paseistă. Incapacitatea chestionării evoluției tranziției a servit peste tot pentru a masca modul în care elitele prădătoare au putut profita, agravînd în același timp, uneori într-un mod greu de suportat, consecințele asupra populației. Acest tip de derivă este în mod particular remarcabil în Moldova.

Canarul din mină[11] 

Dintr-o perspectivă liberală, care crede că o societate ar fi în măsură să se auto-echilibreze, excesele procesului de tranziție ar trebui să fie limitate și controlate de mecanismele statului de drept dar și, în aceeași măsură, de societatea civilă. În această chestiune, comparația cu România e interesantă.  Integrarea progresivă a acestei țări semi-periferice în structurile lumii-centru (NATO și Uniunea Europeană) s-a făcut cu prețul unei dereglementări de lungă durată a economiei. Acest proces a produs beneficii mai ales pentru elitele lipsite de scrupule. România a devenit un furnizor de mînă de muncă și de materii prime (păduri, terenuri agricole), iar apoi o piață de desfacere pentru marile corporații europene. În contra-partidă, aporturile masive de capital și de cunoaștere, deschiderea altor piețe către produsele românești au sfîrșit prin a se materializa într-o creștere puternică și constantă, chiar dacă răspîndită foarte inegal. Se pot deja vedea fenomene precum venirea în România a unor muncitori sau anteprenori proveniți din țări situate mai aproape de centru, reîntoarcerea imigranților, apeluri pentru creșterea varietății produselor românești. Aceste fenomene au contribuit la dezvoltarea unei clase mijlocii. În paralel observăm și organizarea unei societăți civile capabile să pună presiune pe guvern sau să conteste efectele negative ale transformărilor sociale curente. Mișcările ecologiste, cerințele privind transparența sau criticile încă timide în privința modului de activitate al multinaționalelor reprezintă probe paradoxale ale unei alinieri la habitusul societăților occidentale[12]. Puțin cîte puțin, România începe să semene cu centrul de referință.

Contractul semnat recent între compania Frontera Resources și guvernul moldovean ilustrează, printr-un argument a contrario, o poziție de deferență totală față de centru. În decembrie 2016, Frontera Resources International a obținut dreptul de a purcede la activități de prospecție și explorare de gaze naturale și petrol pentru o perioadă de 10 ani pe o suprafață ce reprezintă 40 % din teritoriul național. Dacă cercetările companiei americane se vor încununa cu succes, ea va putea exploata hidrocarburile descoperite pe o durată de 40 ani. Semnarea contractului a fost celebrată de guvernul moldovean și de ambasada SUA. Pentru prim-ministrul Pavel Filip, angajamentul companiei Frontera demonstrează că reformele înfăptuite de guvernul său aduc roade și trezesc încrederea investitorilor străini[13]. Din acest motiv, el apreciază pozitiv această investiție potențială de 6 milioane de dolari care ar trebui să permită crearea a cîtorva sute de locuri de muncă. Totuși, acest contract, care acoperă în mod potențial o mare parte a teritoriului și locuitorilor țării, a fost negociat fără consultații publice. Una din întrebările cele mai fierbinți pe această temă este dacă Frontera va dori să cerceteze și să exploateze gaze de șist? Un domeniu cu atît mai sensibil cu cît legislația moldovenească nu prevede nicio restricție în privința modului de explorare sau de extragere. Alte îndoieli țin de fiabilitatea unei întreprinderi cu un trecut dificil și de capacitatea acesteia de a valorifica investițiile promise. Însă orice atitudine critică asupra acestei investiții este rapid calificată drept isterie, ignoranță, dorință de a dezinforma în folosul Rusiei[14]. Astăzi nimeni nu poate spune cu certitudine care sînt intențiile reale ale companiei americane. Totuși, constatăm că tot ceea ce poate fi prezentat drept mijloc de recuperare a întîrzierii economice și sociale, totul ce permite o relație mai puternică cu centrul trebuie apreciat pozitiv și lăudat, iar îndoiala și îngrijorarea nu sînt permise. În fața acestei credințe obligatorii, societatea civilă moldovenească rămîne slabă și divizată. Ea nu este astăzi în stare să se opună pe termen lung derivelor puterii sau posibilelor excese ale unor actori externi care pot eventual profita de slăbiciunea țării. Această comparație permite să scoatem în evidență diferența între România, pe cale de a ieși din acest cerc periferic, și Moldova care pare condamnată să rămînă acolo.

Recuperarea imposibilă

Deși comparația cu țările Europei centrale și orientale este atractivă, ea nu este mai puțin înșelătoare. Istoria Moldovei este diferită. Parte componentă a URSS pe durata unei jumătăți de secol, periferie a imperiului rus în secolul al XIX-lea, Moldova a făcut parte, pe durata unei lungi perioade, dintr-un imperiu-lume care refuză astăzi să mai fie doar o periferie. În opoziție cu sistemul-lume care acceptă un anumit grad de diversitate, noțiunea de imperiu-lume presupune, dincolo de legăturile de dependență economică, o tendință de uniformizare politică și culturală. Pentru Moldova, după prăbușirea URSS, s-a dovedit a fi mult mai greu să rupă legăturile cu acest imperiu-lume decît pentru țările din Europa centrală. Gradul de interpenetrare a fluxurilor umane, integrarea sistemului economic s-au dovedit a fi mult mai strînse. Imperiul-lume nu se mulțumește doar să exploateze periferiile sale, el le transformă pentru a le integra într-un tot unitar.

O primă contradicție a apărut odată cu independența la nivelul elitelor moldovenești. Pentru o perioadă lungă, elita politică de la Chișinău a fost una de import. Abia către anii 80 vedem că moldovenii ajung în posturi de răspundere, dar și aceștia sînt încă formați la Moscova, Leningrad sau Kiev.  În acest fel se creează o ruptură între pe de o parte o elită percepută ca fiind străină și a cărei misiune era să facă legătura cu centrul și, pe de altă parte, restul populației care a rămas la periferia sistemului. În acest fel, parcursul Moldovei în anii 80 și 90 seamănă mai mult cu parcursul unei țări colonizate decît cu parcursul unei țări eliberate de sub o tutelă, oricît de represivă ar fi fost aceasta. Deșteptării națiunilor, sărbătorită la timpul ei de Hélène Carrère d’Encausse[15], îi corespunde în Moldova o lentă evoluție a structurilor sociale. Cu începere din anii 70, rata populației urbane dar și cea a educației cresc considerabil printre moldovenii românofoni. Această nouă categorie a populației contestă statutul său subaltern și apoi decăderea limbii ei la statutul de limbă minoră. Revendicările identitare și ulterior unioniste vor consolida această contestare[16]. Tot atunci începe un conflict între elite: cea care deține puterea înțelege că pentru a-și păstra statutul trebuie să păstreze țara care o justifică și se opune astfel unei noi elite pan-românești, care se considera disidență în Europa centrală și orientală. În această perioadă o elită locală prosovietică face secesiune în Transnistria. Astfel apar liniile de fractură care divizează societatea moldovenească.

Factorul rus

Problema s-ar fi rezolvat mult mai rapid dacă Rusia ar fi acceptat să devină o periferie a sistemului-lume. În anii 90, viitorul fostei supraputeri e o sursă de îngrijorare majoră, mai ales că Moscova părea să se fi resemnat în privința statutului de semi-periferie față de lumea occidentală prin acceptarea unor numeroase concesii și o serie de reforme liberale de multe ori brutale[17]. Următorul deceniu va schimba situația în mod radical. Rusia nu mai acceptă marginalizarea sa și se lansează în promovarea unui ”model multipolar”[18].

Ideea centrală a lui Wallerstein este că sistemul-lume este unic și hegemonic. El a fost printre primii care a prevăzut prăbușirea URSS sau transformarea Chinei, întrucît el considera imposibilă menținerea unor sisteme paralele. Wallerstein denunță pericolul evoluției implacabile a acestui sistem hegemonic. Totuși, chiar dacă sistemul-lume este unic și ierarhia sa centru-periferie este de nedepășit, centrul său de gravitate se poate schimba odată cu trecerea timpului. Din această perspectivă, proiectul lumii multipolare promovat de Rusia e o nadă care ascunde cu greu o dorință de revenire în centrul sistemului prin contestarea hegemoniei occidentale și chiar prin înlocuirea acesteia. Proiectul încă nebulos al unei uniuni vamale, intervențiile militare tot mai îndrăznețe, dar și ofensiva intelectuală și mediatică exercitată peste tot în lume reprezintă exemple concludente ale acestei dorințe.

Istoria Moldovei, structura populației și a elitelor sale, geografia și economia sa, o plasează în mijlocul unui joc care o depășește. Ea trebuie să aleagă între un centru bine consolidat, chiar dacă contestat, cu care ea trebuie să își construiască relații și o țară care contestă acest centru și cu care ea a avut relații extrem de strînse pe toate domeniile. Ea nu poate să se desprindă fără pierderi de vreuna din aceste sfere de influență concurente.

Această chestiune privind legăturile ce trebuie păstrate sau dezvoltate e una care frămîntă societatea moldoveană în întregime. Dincolo de diferențele culturale și politice atît de des invocate, populația moldovenească este divizată pentru că nu toți cetățenii se simt legați de același centru. Circuitele migratorii nu sînt aceleași la locuitorii Găgăuziei și în regiunile de vest ale țării, primii căutînd locuri de muncă mai degrabă în Rusia, pe cînd cei din urmă se orientează mai mult spre Uniunea Europeană. O ruptură clară față de un centru de putere sau altul ar obliga țara la o reorientare foarte dificilă, imposibilă chiar pentru mulți, din motive ce țin de posibila pierdere a rețelelor profesionale și de emigrație sau de probleme lingvistice.

În același fel, circuitele bunurilor sînt și ele diferite. Producătorii de fructe din nord au reușit să producă un flux de producție spre piețele rusești care a fost brusc oprit de sancțiunile impuse de Rusia după acordurile pe care Moldova le-a semnat cu UE. Imperativele privind reorientarea producției spre piața europeană, deja saturată, în interiorul căreia producătorii europeni suferă aceleași sancțiuni, apar de multe ori ca fiind irealizabile.

Un exemplu de dependență extremă poate fi urmărit în procesul de vasalizare energetică a Moldovei care este dependentă în întregime de fosta metropolă în privința consumului său de gaz. Contractul care leagă la moment Moldova de furnizorul său de gaz a fost semnat în 2006. El a fost negociat pe fundalul unor tensiuni între Moscova și Kiev[19] și al unor relații încordate între guvernul rus și cel moldovean. Gigantul Gazprom, un puternic instrument de influență al autorităților ruse, dorea să renegocieze tarifele gazului livrat Moldovei pentru a-l face să corespundă prețului de vînzare pe piața europeană, cu o creștere de la 80 dolari/1000 m³ la 400 dolari/1000 m³. După o serie de negocieri care au durat mai bine de un an, prețul a fost fixat la valoarea de 110 dolari. Actorii direcți ai acestei tranzacții sînt Gazprom, Moldovagaz și întreprinderea transnistreană Tiraspolgaz. Moldovagaz se angaja să achite întreaga cantitate de gaz. Contractul prevedea că toate litigiile trebuie să fie examinate în conformitate cu legislația rusă, de către Curtea de Arbitraj de Comerț Internațional a Federației Ruse. Totul este denaturat în această relație crucială. Presiunile politice sînt evidente, iar acționarul majoritar al Moldovagaz nu este altcineva decît… Gazprom care controlează întreg procesul, de la extragerea hidrocarburii la livrarea sa finală[20].

La momentul actual Moldova (în dreapta Nistrului) are o datorie de aproximativ 500 milioane de dolari față de Gazprom. După o vizită la Moscova în cadrul unui gest căruia i-a fost atribuit o semnificație politică evidentă, președintele Igor Dodon a acceptat să adauge, la această sumă, cele 6 miliarde de dolari ce constituie datoria Transnistriei.

În fața acestui tăvălug, proiectul de interconectare energetică cu România este promovat pe larg de către partidele pro-europene și partenerii occidentali; chiar dacă ar trebui să recunoaștem că progresele pe teren sînt mult sub înălțimea laudelor și promisiunilor. În aceeași ordine de idei, recentul și foarte opacul apel la oferte privind desemnarea furnizorului de energie electrică pentru Moldova a sfîrșit prin a prefera o companie ucraineană în detrimentul unei întreprinderi transnistrene. Dincolo de ceea ce ar fi trebuit să fie un joc de concurență obișnuit, normal într-o economie de piață, a fost evidentă și dimensiunea luptei pentru influență.

Ajutorul financiar, sprijinul pentru o mulțime de proiecte și libera circulație – toate acestea pledează pentru occident și pentru ideile liberale pe care acesta le difuzează, însă acest occident dominant se află acum într-un moment de cumpănă. Aceasta explică parțial reîntoarcerea în forță a Rusiei, care reușește să se impună ca un model de societate alternativ[21]. Ea se opune vestului, promovînd valorile patriarhale și esențialiste care pretind a fi reflecția valorilor profunde ale ortodoxiei și ale lumii ruse. Aceste idei găsesc în Moldova și în alte părți un număr tot mai mare de adepți.

Dificultatea (de fapt imposibilitatea) de a construi o națiune moldovenească își are originile tot în aceste dileme fără soluție. Privilegierea apropierii față de un anumit pol geopolitic îți poate justifica calificativul de străin atribuit de către cei care au ales opțiunea inversă. Un partizan al apropierii de Uniunea Europeană va percepe orice legătură de dependență față de Rusia ca o agresiune și invers. Ca în mai toate țările periferice, aceste legături de dependență există, dar toată lumea percepe ca fiind dependență doar opțiunile acceptate de celălalt.

Această situație de dublă dependență reprezintă o frînă majoră pentru o stabilizare a societății moldovenești. Dincolo de patosul pro-român, moldovenist, pro-european sau pro-rus, elitele de la Chișinău au fost întotdeauna constrînse să facă piruete spectaculoase și să caute diverse forme de compromis. Intens discutata „neutralitate” a Moldovei este, fără îndoială, compromisul fundamental.

La momentul actual doar partidele politice de opoziție sau cele marginale își permit să propună soluții radicale care totuși se dovedesc a fi, la final, doar pură retorică electorală. Cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembrie 2016, candidatul Igor Dodon denunța consecințele nefaste ale acordului cu UE în timp ce Maia Sandu, contra-candidata sa, îi cînta laude[22]. Totuși, dincolo de războiul cifrelor, de pozițiile convenite, cei doi candidați erau de acord asupra unui punct: necesitatea de a reface accesul spre piața rusă a produselor moldovenești.

Realitățile pe care partidele le prezintă drept conflicte de valori, de modele sau chiar de civilizație pot fi privite și într-un mod mai prozaic. Partidele politice trebuie să jongleze cu diverse constrîngeri externe și să opteze pentru legături de interdependență în cadrul unui sistem în mișcare. Alegerea între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană este deopotrivă o alegere de valori și un pariu asupra viitorului sistemului-lume. Din păcate, interesele pe termen scurt ale claselor conducătoare sînt de asemenea cruciale.

Aplicarea teoriei lui Wallerstein în cazul Moldovei își are probabil limitele sale, dar ea permite depășirea unei grile de lectură culturaliste. Teoriei lui Wallerstein i se poate de asemenea reproșa faptul de a fi puțin învechită și rigidă, în măsura în care aceasta compară regiuni și țări pe care le ierarhizează. Or, epoca noastră, cea a rețelelor și a fluxurilor imateriale tinde să șteargă frontierele și particularitățile statelor. Ceea ce nu va împiedica probabil sistemul-lume să se reconstruiască altfel, centrul de mîine fiind probabil nu o țară, o regiune sau o cultură, ci grupuri ce știu să colaboreze într-un mod mai eficient decît altele într-un univers al schimburilor de orice fel. Un univers care nu va mai ține cont de frontiere. Cei care circulă banii din miliardul dispărut din băncile moldovenești prin paradisuri fiscale exotice, trecînd prin Rusia, țările Baltice sau Scoția, îl anticipează deja probabil.

 

Note:

[1] Concept creat de Edward Said, considerat fondator al studiilor postcoloniale. Cf. Orientalism, New York, Pantheon Books, 1978. Edward Said analizează sistemul de reprezentare prin care occidentul a imaginat orientul. Conceptul a fost adaptat la Europa de est și în particular țărilor din Balcani în anii 90 de autori ca Milica Bakić-Hayden, Larry Wolf sau Maria Todorova.

[2] În mod succesiv: Roma, Bizanț, Veneția, Amsterdam, Londra, New-York.

[3] Tiermondismul înseamnă, într-un sens larg, începînd cu sfîrșitul anilor 1960, un curent de simpatie față de țările lumii a treia și dorința de dezvoltare economică și politică a acestora. Într-un sens mai restrîns și mai polemic, această expresie desemnează, la sfîrșitul anilor 1970, o școală de gîndire care dă vina pentru sărăcia lumii a treia intervențiilor țărilor occidentale. Vezi Szczepanski-Huillery Maxime, „L’idéologie tiers-mondiste”. Constructions et usages d’une catégorie intellectuelle en „crise”, in Raisons politiques, 2005/2 (n° 18), p. 27-48. Vezi și « Le termondisme » : https://fr.wikipedia.org/wiki/Tiers-mondisme [nota tr.]

[4] Teoria modernizării, la modă în anii 60, a fost foarte criticată ulterior, dar aceasta a influențat profund toate politicile de asistență pentru dezvoltare. Vom reține lucrările lui Walt Whitman Rostow și contribuțiile sale privind „etapele dezvoltării economice”.

[5] Cf. Decline of American Power: The U.S. in a Chaotic World. New Press. New-York. 2003.

[6] Fukuyama, Francis. The End of History?The National Interest (16) (1989).

[7] Kundera Milan, Un occident kidnappé ou la tragédie de l’’Europe centrale, Le Débat, Paris. 1983/5n°27.

[8] Zarycki, Tomasz: Ideologies of Eastness in Central and Eastern Europe. (BASEES/Routledge Series on Russian and East European Studies, No. 96). London, 2014.

[9] Petr Skalnik vorbește de dependență și de o sub-dezvoltare mai elegantă. Cf. L’Ouest est ailleurs… Les pays de l’« autre Europe » : toujours des satellites mais une dépendance et un sous-développement plus élégants in Revue Est-Europa 2016-2. Bayonne. 2017.

[10] Expresie utilizată de vice-președintele american Joe Biden într-un discurs ținut la Chișinău în 2011.

[11] Această expresie face referință la o realitate istorică, atunci cînd muncitorii din minele de cărbune foloseau canarii în calitate de indicator pentru scurgerile de gaze toxice pe care oamenii, neechipați cu dispozitive moderne de detectare a gazelor, nu le puteau simți. Expresia desemnează statutul fragil al unui barometru de sacrificiu al unui proces mai vast, considerat necesar la scară largă. [nota tr.]

[12] Utilizăm aici termenul de habitus în sensul dat de Norbert Elias, adică amprenta lăsată de societate asupra unei personalități care trăiește în acea societate, asupra credințelor și comportamentului acestuia.

[13] Cf. http://gov.md/ro/content/o-companie-americana-va-investi-peste-6-milioane-de-dolari-si-va-crea-peste-300-de-locuri-de

[14] La acest subiect, a se citi ancheta lui Octavian Rusu: https://platzforma.md/despre-stirile-false-si-minciuni-adevarate-cazul-contractului-dintre-frontera-resources-si-moldova/#_edn1

[15] Cf. La Gloire des nations ou La Fin de l’Empire soviétique, Paris, Fayard, 1990

[16] Pentru o discuție asupra „chestiunii identitare”, vezi Petru Negură: http://www.criticatac.ro/18605/criza-identitii-naionale-republica-moldova-problem-maselor-sau-problem-elitelor/

[17] Terapia de șoc a lui Egor Gaidar.

[18] La acest subiect recomand recentul interviu acordat de Serghei Lavrov revistei  The National Interest : http://nationalinterest.org/feature/sergey-lavrov-the-interview-19940

[19] Luna decembrie 2005 marchează începuturile primului conflict ruso-ucrainean pe tema gazului.

[20] Pentru o anchetă detaliată în privința acestui contract a se vedea ancheta Rise Moldova: https://www.rise.md/contract-confidential-imperiul-gazprom-in-moldova/

[21] Este fascinant să urmărim cum ideile conservatoare rusești seduc un occident în plină criză, în timp ce Rusia rămîne o țară mult mai slabă decît adversarii săi din orice punct de vedere.

[22] Cf. Vincent Henry. Tribune de l’Institut des Relations Internationales et Stratégiques, 15/11/2016 : http://www.iris-france.org/83456-moldavie-reste-t-il-une-chance/

 

Traducere de Vitalie Sprînceană.

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre https://platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.