Înţelesurile concurente ale Europei

[label shape=”” type=””] Victor Taki [/label]

For the English version of this article, follow this link.

Pe durata secolului al XIX-lea, discursul despre Europa a jucat un rol important, deși secundar, pentru naționaliștii din Europa de Est care visau să scoată țările lor de sub dominația imperială străină. Chiar dacă unele mișcări naționale au format alianțe tactice temporare între ele (putem menționa aici proiectul de alianță româno-sârbă de la sfîrșitul anilor 1830, raporturile dintre românii transilvăneni și celelalte minorități naționale ale „Ungariei istorice” în cadrul revoluției din 1848-1849 sau numeroasele planuri de confederație balcanică înaintate pe parcursul secolului al XIX-lea), scopul lor final era totuși statul-național, nu o confederație supranațională europeană. Aproape două secole mai tîrziu, relația dintre naționalism și discursul despre Europa a fost inversată. În condițiile unei crize generale a paradigmei statului-națiune și ale eșecurilor economice și social-politice repetate ale statelor est-europene în secolul al XX-lea, discursul naționalist ca atare nu mai are putere de atracție universală și cedează acest statut discursului despre integrarea europeană.

Seria de revoluții colorate care au izbucnit în anii 2000, precum și criza actuală din Ucraina demonstrează că ”Europa” a înlocuit ”națiunea” ca principal slogan politic al periferiilor estice ale Vechiului Continent. Din fericire, teoriile naționalismului formulate în anii 1980 rămîn încă utile pentru analiza noilor realități.

Ca și în cazul naționalismului, discursul despre europenizare poate fi privit ca o manifestare a unor anumite forme ale modernității. Dacă naționalismul modern este legat în mod necesar de alfabetizarea cvasi-universală a populației (așa cum au arătat Hans Kohn, Ernest Gellner și Benedict Anderson), europenizarea s-a răspîndit pe calea internetului și a rețelelor sociale. Întocmai precum națiunea lui Miroslav Hroch, ”Europa” poate fi privită ca o comunitate ce are o limbă comună (euro-engleza), o memorie istorică comună și structuri politice comune ce asigură participarea politică (precum Parlamentul European pentru ţările membre ale UE și Asambleea Parlamentară a Consiliului Europei și Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului pentru cele care sînt încă în afara UE).

Unii consideră comunitatea culturală Europeană ca fiind primordială și naturală în timp ce alții cred că aceasta este construită și ”imaginată”. Această polemică reproduce în mod esențial principala linie de diviziune în discuția academică despre originea și caracterul națiunilor. Totuși, indiferent de principiul pe care-l apără cu cea mai mare încredere, toți adepții europenizării împărtășesc ideea că ”Europa” constituie un subiect colectiv real. În acest sens, ei nu sunt diferiți în mod radical de naționaliștii din secolul al XIX-lea ori de majoritatea cercetătorilor naționalismului care admiteau că națiunea (primordială sau construită) reprezenta totuși un grup real.

În ultimele (și poate cele mai originale) contribuții la tema naționalismului, Rogers Brubacker (Cf. Nationalism Reframed: Nationalism and the National Question in the New Europe (1996), Ethnicity Without Groups (2004)) a contestat anume caracterul ”de grup” al națiunii moderne. El argumenta că aceasta, în majoritatea cazurilor nu reprezintă un subiect colectiv real, capabil să acționeze intenționat, ci mai degrabă un cîmp de lupte simbolice în care actori politici diverși încearcă să-și promoveze versiunile lor proprii ale comunității naționale. Dacă paralela între ”Europa” și ”națiune” este validă, teza lui Brubacker sugerează că Europa nu e un subiect colectiv al politicii internaționale, ci mai degrabă un cîmp în care se desfășoară competiția între diferitele viziuni asupra Europei și asupra relațiilor ei cu restul lumii. Existența instituțiilor europene nu invalidează această concluzie, la fel cum existența statului-națiune nu reduce din importanța chestionării, de către Brubacker, a statutului ontologic al națiunii.

Lupta pentru definirea sensului politic și orientării ”Europei” are loc în contextul geopolitic creat după sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Percepția generală e că integrarea economică europeană a fost un răspuns la pericolul sovietic. Această percepție ignoră faptul că traiectoria ulterioară a proceselor de integrare europeană reflectă nu doar dorința vest-europenilor de a se apăra împotriva sovieticilor, dar și efortul SUA de a ține Vechiul Continent sub control în momentele în care elitele europene încercau să se afirme în calitate de actor global independent. Unul dintre primii pași în această direcție a fost finanţarea masivă de către SUA a restabilirii economiei germane. Acest fapt a oferit prestigiu Germaniei în cadrul Comunității Economice Europene, adică unei țări a cărei complex de vină, dar și legăturile economice strînse cu SUA, i-au limitat ulterior abilitatea de a conduce Europa pe calea devenirii unei forțe geopolitice independente față de Washington.

Elitele Vechiului Continent nu au fost întotdeaună mulțumite cu acest statut de sateliți ai SUA. Probabil din acest motiv, superioritatea economică a Germaniei postbelice, cuplată cu loialitatea sa geopolitică față de SUA, l-a determinat pe De Gaulle să înghețe temporar procesul de integrare europeană și să dezvolte o politică externă complet independentă, proces care a culminat cu suspendarea participării militare a Franței în cadrul NATO și o oarecare apropiere faţă de URSS. În anii 1970, elitele germane au urmat vectorul proiectului ”Ostpolitik” promovat de social-democrați – ideea ”Europei de la Oceanul Atlantic la Munții Ural”. Atunci au fost construite primele rețele de țevi ce leagă Germania de Vest cu cîmpurile petrolifere și de gaz din Siberia de Vest. SUA a încercat să contra-balanseze acest proces pe care-l credea nefavorabil prin susținerea extinderii Comunității Economice Europene, și ulterior UE, fapt care le-a dat posibilitatea de a semăna disensiuni între membrii noi și membrii fondatori. Primul pas în această direcție a fost aderarea la UE a Marii Britanii în 1973, după ce anterior unii lideri europeni precum De Gaulle avertizau asupra pericolului ”infiltrării unui cal troian” în cadrul tinerei Uniunii Europene, mai ales după venirea la putere a Margaretei Thatcher în 1979.

În continuarea acestei linii de contrabalansare a aspirațiilor geopolitice ale Vechii Europe, SUA a sprijinit extinderea UE spre sud și est în anii 1980 și 2000, chiar dacă majoritatea noilor membri nu întruneau, în mod evident, standardele economice și sociale ale Uniunii. E de menționat faptul că aderarea țărilor din Europa Centrală și a celor trei state baltice s-a produs în 2004, un an după ce Franța și Germania s-au opus intenției SUA de a purta un război cu terorismul în Irak. Ținînd cont de dimensiunile mici și slăbiciunea economică a fiecăruia dintre noii membri în comparație cu țările fondatoare, unica lor speranță de a dobîndi o oarecare pondere în cadrul Uniunii era de a continua cooperarea cu SUA. Acest fapt le-a transformat în agenți naturali ai influenței americane în cadrul UE, în particular în ceea ce privește elaborarea politicii estice a UE.

Din acest motiv, am putut vedea o tensiune considerabilă între noii membri și Vechea Europă în privința politicii externe europene în general și a relațiilor sale cu Rusia în particular. Germania, Franța și Italia au făcut investiții semnificative în economia rusă în ultimele două decenii și, în același timp, nu au fost aproape deloc afectate de frica de tancurile rusești, majoritatea dintre care au fost retrase după Ural în anii 1990. În contrast, elitele multora dintre țările care au aderat recent la UE, păstrează memoria unei istorii de decenii, iar uneori secole, de dominație rusă, și cel mai important, folosesc retorica amenințării rusești pentru a-și asigura sprijinul SUA și pentru a obține o pondere mai mare în interiorul UE.

Chiar dacă natura conflictuală a definirii sensurilor ”Europei” este vizibilă mai ales în domeniul geopolitic, aceasta nu reprezintă totuși unicul domeniu în care europenizarea e contestată. În mod similar, sensul economic al Europei constituie un cîmp de dispute între diferiți actori atît în interiorul cît și în afara Uniunii Europene. N-ar trebui să uităm că UE însăși s-a născut din Comunitatea Cărbunelui și Oțelului în 1950, care reprezenta o asociere a ramurilor industriale de bază a noilor membri. Vîrful industrialismului modern, renașterea economică de după al doilea război mondial s-a făcut prin stimularea keynesiană a creșterii economice prininflația moderata. Pe durata aproape a trei decade după 1945, în Europa ocuparea forței de muncă a fost aproape deplină, iar muncitorii au obținut victorii importante în veșnica lor luptă cu capitalul. În acest fel, ca urmare a creșterii economice de după război, procesul de integrare europeană a contribuit la consolidarea ”statului social” care a fost asociat ulterior cu ”Europa”.

Epuizarea potențialului modelului postbelic de creștere economică în anii 70 și adoptarea politicilor monetariste de către Germania și Marea Britanie în anii 80 au schimbat în mod radical aspectele economice și sociale ale procesului de integrare europeană. Liberalizarea circulației oamenilor și bunurilor implementată după semnarea tratatului de la Maastricht în 1992, precum și aderarea țărilor est-europene mai slab dezvoltate în anii 2000, a modificat în mod dramatic balanța dintre muncă și capital pe continentul european. Odată cu anii 60, granițele Europei s-au dovedit a fi suficient de permeabile pentru a permite un flux considerabil de muncitori emigranți din Turcia, fosta Iugoslavie și Țările Magrebului. Acești emigranți constituiau o rezervă enormă de forţă de muncă neprotejată din punt de vedere social, iar aceasta a permis angajatorilor germani și francezi să aplice presiuni asupra claselor muncitoare locale. Prăbușirea Zidului Berlinului a generat un nou flux de muncitori est-europeni, fapt care a subminat și mai mult poziția salariaților din vest, și așa slăbită mult de politicile neo-liberale ale anilor 80.

În acest context, expansiunea estică a UE a reprezentat o nouă victorie a marelui capital în detrimentul muncitorilor salariați de pe bătrînul continent. Aderarea Țărilor Baltice, a statelor din Europa Centrală precum și cele cîteva țări din sud-estul Europei în 2004 și 2005 a intensificat fluxurile migratoare Est-Vest. Totuși, în contrast cu anii 90, aceste fluxuri se produceau acum în interiorul UE și deveneau astfel consecință directă a proceselor integrării europene. Chiar dacă gastarbeiterii est-europeni ai anilor 90 aminteau de emigranții turci, iugoslavi sau magrebini, migrația forţei de muncă intra-europeană a anilor 2000 trebuie totuși văzută ca o repetare a unor fluxuri migratoare anterioare în cadrul Comunității Economice Europene, în special emigrația italienilor spre Germania în anii 1950-60. Specificul ultimelor două decade constă în faptul că noii membri ai UE au oferit companiilor vest-europene nu doar forță de muncă ieftină, ci și oportunități pentru externalizare și delocalizare ca urmare a unor costuri de producție reduse și reglementări sociale și ecologice mai relaxate. În acest sens, integrarea motivată geopolitic a țărilor baltice, central și sud-est europene în UE în anii 2000 a devenit un mecanism de dumping social și ecologic.

Politica Parteneriarului Estic a UE față de țările est şi central-europene și transcaucaziene trebuie văzută în acest context dintr-o dublă perspectivă, geopolitică și socio-economică. Semnarea acordurilor de asociere dintre aceste țări și UE a provocat o reacție ostilă din partea Rusiei. Această reacție a contribuit la rîndul ei la validarea retoricii privind amenințarea rusească și a propulsat elitele politice est-europene pe poziția de promotori ai influenței americane în cadrul UE. Constituite pentru a contrabalansa ambițiile geopolitice ale elitelor vechii Europe, Parteneriatele estice reprezintă pe de altă parte instrumente prin care este promovat interesul capitalului asupra intereselor muncii în cadrul UE. Acordurile de asociere și regimurile de liber schimb pe care acestea le presupun înseamnă dispariția rapidă a ceea ce a mai rămas din fosta industrie sovietică în Ucraina, din cauza că aceasta nu va fi în stare să întrunească standardele tehnice europene. Perspectiva liberalizării accesului șomerilor moldoveni și ucraineni în UE va plasa angajatorii europeni într-o poziție și mai avantajoasă față de clasa muncitoare locală. Ca rezultat, ne putem aștepta la o înghețare a salariilor și la o multiplicare a muncilor temporare și part-time în detrimentul posturilor cu normă întreagă. În acest fel, fluxul emigranților de muncă în UE reprezintă încă un pas în direcția precarității generalizate a muncii care tinde să devină noua condiție umană universală.

Strategiile geopolitice ale SUA, interesele economice ale angajatorilor europeni și eforturile elitelor est-europene de a se legitima reprezintă o combinație complexă de factori ce ar putea să împingă Europa în direcția unui conflict permanent cu Rusia și la demontarea progresivă a statului social european. Șansele ca UE să se întoarcă în curînd la modelul keynesian de dezvoltare economică, reprezentat de Germania și Franța în primele decade postbelice, sînt minime. La fel de improbabilă pare și dezvoltarea unei politici externe europene cu adevărat independente sau un acord reciproc avantajos cu Rusia. Totuși, ideea transformării UE dintr-un satelit geopolitic și geo-economic al SUA într-un jucător global independent rămîne atractivă pentru segmente importante ale elitelor politice ale vechii Europe. Pe de altă parte, interese importante venite dinspre sfera de afaceri franceză, germană și italienă privesc cu îngrijorare o eventuală confruntare cu Rusia după revoluțiile colorate și politicile Parteneriatului Estic. În fine, chiar dacă partidele social-democrate și socialiste europene au adoptat de mult logica neoliberală a reducerii cheltuielilor publice și a ”disciplinei fiscale”, unele segmente importante ale stîngii europene rămîn ferme în denunțarea politicilor de dumping social și ecologic. Aceasta înseamnă că lupta pentru definirea sensurilor geopolitice și socio-economice ale Europei e departe de a se fi încheiat.

Fotografie de fundal de Pablo Chignard.