Parteneriatul Public Civic. Această combinație de cuvinte nu evocă prea multe asocieri unui public larg, puțin familiarizat cu noțiuni din sfera de politici publice, dezvoltării urbane sau cea a discuțiilor despre autoorganizare în cadrul societății civile. Argumentul meu este că parteneriatul public civic (abreviere: PCP) nu doar că se preocupă de o realitate cotidiană și relevantă în general și anume – dreptul nostru suveran de a accesa și folosi infrastructura publică, dar este și forma în care realizăm acest drept al nostru pe deplin De aceea e nevoie să vorbim despre el – în discursul politic și civic, pe rețele sociale, în stradă, dar și la minister, consilii raionale sau primării. Înainte de toate, e nevoie de a defini și explica de ce ar trebui să ne pese de acest parteneriat greu de pronunțat. În acest articol voi povesti despre parteneriatul public civic, parteneriatul public privat, infrastructura publică, bunul comun, guvernanța participativă. Exemplele mele sunt inspirate din mișcările internaționale de municipalism și ale orașelor neînfricate.
Ce este Parteneriatul Public Civic? PPP vs. PPC
Cu siguranță mai mulți dintre noi sunt familiari cu termenul omolog – parteneriatul public privat sau PPP. Alexandru Roman, expert în administrație publică și profesor la California State University San Bernardino, definește PPP drept „un contract pe termen mediu sau lung între stat, o autoritate regională sau locală și o companie din sectorul privat, în care sectorul privat participă la furnizarea de servicii oferite în mod tradițional de stat.”1 Exemplele includ spitale, școli, închisori, drumuri, căi ferate, servicii de apă, canalizare și energie – domenii care afectează drepturile fundamentale ale cetățenilor.
Aceste parteneriate s-au dovedit a fi foarte profitabile și trendy în economia liberală, însă la fel de amplu criticate, atât peste hotare și cât și în Republica Moldova. Gândiți-vă bunăoară la așa-zisele societăți prospere ale super-economiilor mondiale, gen SUA, China sau Olanda, care generează profituri exorbitante, însă în care cetățenii nu beneficiază de servicii publice de bază sau plătesc taxe mult prea mari pentru serviciile furnizate – apă, transport, acces la spații verzi dar și servicii sociale, medicale sau de învățământ.
De la sfârșitul secolului XX, așa cum explică Alexandru, PPP-urile au avut un rol deosebit de important în neoliberalizarea și gentrificarea orașelor, privatizarea bunurilor comune și erodarea funcțiilor publice ale orașelor. Tocmai eșecurile PPP-urilor, au dus multe orașe europene în situații financiare nesustenabile, la datorii și cheltuieli ale bugetelor publice care au fost împovărate și epuizate.
Cum o spune juristul Anatolii Albin, unul din autorii legii PPP în Moldova și actualul autor al cadrului legal al Parteneriatului Public Civic în dezvoltare, „parteneriatele publice-private, deși sunt concepute pentru realizarea proiectelor publice (lucrări sau servicii publice) nu au dus la succesul dorit pentru sectorul public, avînd capacitatea redusă de a acoperi cheltuielie capitale și demonstrând tendința de a ignora interesul public și posibilitățile cetățenilor și autorităților de a lucra împreună.”2 În ciuda laudelor pe care le primesc, la sfârșitul zilei, multe PPP-uri sunt mai mult costisitoare decât rentabile, din cauza așteptărilor de profit, a costurilor de tranzacție și a costului capitalului. Cu astfel de aranjamente, viitorul orașelor este împovărat de datorii și lipsit de opțiuni politice pe termen lung, ceea ce poate duce adesea la pierderea răspunderii democratice și la servicii publice ineficiente.
Nici în Republica Moldova, parteneriatul public privat (PPP) nu are o reputație prea bună. Gândiți-vă bunăoară la privatizarea companiilor de stat care aprovizionează localnicii cu servicii publice de bază – Apă Canal, Premier Energy, Moldova Gaz, sau infrastructuri economice de importanță națională, de exemplu Portul Giurgilești sau controversatul Aeroport Chișinău – toate, exemple ale eroziunii interesului public și privatizării acestuia.
Una dintre cauzele principale, explică Anatolii, este lipsa de participare a autorităților în monitorizarea contractelor și subliniază că obligațiunea statului nu e doar de a încheia contracte PPP, dar și de a participa continuu în administrarea bunurilor publice. De exemplu prin crearea unor consilii de administrație care să supravegheze respectarea prevederilor, pentru a evita pierderea controlul asupra interesului public. Una dintre soluțiile pentru regenerarea infrastructurii publice, pe care Anatolii le propune în lucrarea sa de cartografiere a cadrului legal pentru PPC, este regândirea mecanismelor de funcționare a PPP: includerea interesului civic, necomercial și stabilirea unor relații bazate pe cooperare și colaborare între autoritățile publice și comunități locale, societatea civilă, inclusiv organizațiile culturale. Acesta e motivul pentru care Coaliția Sectorului Cultural Independent (CSCIRM) și partenerii săi – Consiliul Național al Tineretului CNTM, Centrul de Politici și Reforme (CPR), Centrul de Instruire și Consultanță Organizațională (CICO) și Centrul pentru Politici, Inițiative și Cercetări Platforma au inițiat acest parcurs ambițios. Parteneriatul public civic vine exact în apărarea interesului public – atât a societății civile cât și a infrastructurii publice.
Dacă e s-o spunem simplu, Parteneriatul Public Civic este o abordare nouă pentru instituțiile de stat și guvernanța lor, și care e orientată nu spre generarea de profit (ca și în cazul PPP), ci spre accesul democratic la infrastructura publică și cu gestionarea acesteia direct de către beneficiarii ei – adică noi, cetățenii de rând.
Dar ce este infrastructura publică? Relația dintre infrastructura publică și bunul comun.
Folosim des și această sintagmă, însă la ce ne referim de fapt? În contextul laboratorului DO IT TOGETHER, dar și mai larg în contextul campaniilor de advocacy pe care le desfășurăm la Coaliție, prin infrastructură culturală ne referim la spații de lucru, producție, repetiție și expoziție, pentru care scena independentă se luptă constant.
Amintim aici povestea precarității Casei Zemstvei3 care rămîne, din păcate, de actualitate.
Infrastructura publică e însă ceva mult mai larg decât clădirile, explică sociologul Vitalie Sprânceană, un alt colaborator în cadrul laboratorului DO IT TOGETHER și un contribuitor cheie la crearea discursului despre parteneriatul public civil în cercurile locale activiste. „La Occupy Guguță, bunăoară, am avut întotdeauna dificultatea de a accesa energie electrică. Cei de la Lumteh, compania care deservește energie electrică în spațiile publice, au zis ca nu au curent acolo și am fost nevoiți să ne conectăm la o gheretă Bonjour. Deci electricitatea precis e ceva necesar când vrei sa faci un eveniment, de exemplu, în spațiul din fața casei de cultura sau într-un spațiu public, cum ar fi Apartamentul Deschis.”
Dacă e s-o luam cap-coadă, definiția de dicționar o servește portalul ro.know-base.net care definește infrastructura publică drept strict „construcțiile, instalațiile, sistemele, betonul și alte structuri ale statului care sunt deținute și întreținute de stat și sunt disponibile pentru utilizare publicului larg cu sau fără taxe aplicabile și includ facilități precum, drumuri, apă, electricitate, telecomunicații etc.”4
Dar totuși, cînd vorbim de revendicarea infrastructurii publice, conotația este ceva mai largă decât dreptul direct dar suveran la un trotuar sau la apă potabilă. Infrastructura publică e mai degrabă ceea ce știm că ne aparține tuturor, dar de care suntem sistematic deposedați în sistemul economic capitalist, și anume – bunurile comune sau bunurile publice (așa numitele commons). Enciclopedia liberă Wikipedia, și ea la rândul său un bun comun, definește bunul comun drept „resursele culturale și naturale accesibile tuturor membrilor unei societăți, inclusiv materiale naturale precum aerul, apa și un Pământ locuibil.”5
Un parc, un scuar, un râu, dar inclusiv domenii ale societății, servicii publice precum ajutorul social, sănătatea publică, învățământul, pot fi considerate infrastructură publică. Cred că e safe să definim, în contextul discursului despre PPC, infrastructura publică ca un caz al bunului comun. Infrastructura publică, în special clădirile instituțiilor publice edificate în scopuri educative, sociale, culturale, sunt o moștenire valoroasă a socialismului sovietic, care se mândrea cu instituții vaste și servicii sociale ample, probabil mult mai generoase decât guvernele din ziua de azi.
Aceste infrastructuri aparțin de cele mai multe ori statului, însă comunitatea locală nu le poate accesa și folosi o bună parte din ele – fie din cauza privatizării excesive, reformelor administrativ-teritoriale de amalgamare care continuă să închidă proprietăți publice subutilizate, deteriorării edificiilor, lipsa siguranței și condițiilor de bază și mai larg – lipsa de susținere din partea autorităților locale. Din acest motiv, parteneriatul public civic își propune să le revendice ca bunuri publice. Unii merg și mai departe în a numi parteneriatul public civic un „parteneriat al bunului comun public (în engleză public-common partnership), în baza exemplelor italiene de bunuri comune, în special Bologna și Napoli, care au o tradiție de colaborare și conlucrare între societatea civilă și stat încă din anii 80”6, dar și „exemplul Common Wealth, care deși are un trecut profund colonial, introduce în 2019 noi transformări de ordin social politic în direcția PPC”7.
La masa rotundă organizată în anticiparea laboratorului internațional DO IT TOGETHER cu titlul Accesul Inițiativelor Locale la Infrastructura Publică8, reprezentanți ai inițiativelor culturale locale: Arta Azi din Hîrtop, Cimișlia, Buncăr și Casa Zemstvei din Chișinau și inițiativa de tineret – Centrul Axis din Comrat, au împărtășit poveștile spațiilor pe care le gestionează și implicit experiența de lucru cu autoritățile. Rusanda Curcă, de la Arta Azi din Hîrtop, care se ocupă cu educația prin cultură în mediul rural, definește infrastructură publică drept „spații care aparțin statului, dar sunt subutilizate sau chiar abandonate – școli, case de cultură, biblioteci, grădinițe, centre comunitare etc.”
Din experiența ei, „de multe ori autoritățile cred că infrastructura publică e bunul pe care doar ei au dreptul să-l guverneze, și nu un bun comun pe care să-l poată folosi întreaga comunitate”, referindu-se la accesul limitat la Centrul Multifuncțional Hîrtop, pe care îl controlează exclusiv primăria. Cum bunăoară primăria crede că „numai direcția cultură face cultură”.
Același punct de vedere îl împărtășește Elena Russu, lucrătoare culturală la Casa Zemstvei, unde organizațiile rezidente nu sunt recunoscute pentru contribuția lor culturală, sau cel puțin pentru întreținerea clădirii, „unde doar Muzeul de Etnografie (MNEIN) poate administra și guverna, în ciuda numeroaselor încercări de colaborare din partea organizațiilor chiriașe, care investesc constant în spațiu.” În opinia amândurora, infrastructura publică ar trebui sa fie structural accesibilă comunităților locale largi și mai ales inițiativelor care contribuie activ la viața socială și culturală – fie acestea asociații, grupuri de inițiativă, colective, sau persoane care și așa sunt structural lipsite de acces – minorități, refugiați, oameni cu dizabilități etc. „Infrastructura publică nu e proprietatea primăriei”, reiterează Rusanda, „primăria e la rândul ei infrastructură publică, iar spațiile pe care le gestionează sunt nu proprietatea privată a primăriei, în care accesul trebuie să fie dictat de buna voință primarului sau a persoanelor aflate în funcții de putere.” Această relație de dependență în raport cu autoritatea, a fost remarcată inclusiv în experiențele pozitive ale celorlalți invitați la masa rotundă.
Galeria Buncăr, povestește Corina Gîrlă de la Goethe Zentrum, este un spațiu în subsolul Academiei de Artă care pune la dispoziție o zonă interactivă și experimentală de artă și cultură pentru studenți și profesori ai instituțiilor artistice, precum și reprezentanți ai sectorului cultural independent, inclusiv artiști tineri.
„Buncăr este gestionat în comun de către Centrul German Akzente/Goethe Zentrum, Centrul de Artă Contemporană (KSAK) și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) printr-un acord de colaborare semnat pe 3 ani”, deci un soi de parteneriat între asociațiile din sectorul cultural independent și o instituție publică de învățământ. Cu toate că proiectul are aproape 9 ani de activitate continuă, această relație contractuală nu are vreun garant al continuității proiectului în viitor, în special dacă conducerea AMTAP-ului decide altfel la un moment dat.
Având în vedere vecinii profitabili de peste drum, Artcor, un parteneriat mai de succes între AMTAP și Asociația Cor după modelul parteneriatului public privat, spațiul Buncăr este constant amenințat de a fi strămutat și gentrificat.
Un alt caz, care înseninează discuția despre accesul la infrastructura publică este Centrul Axis, reprezentat de Dmitrii Furtună de la Tineretul Găgăuziei, care este un spațiu cu sediul în incinta unui liceu din Comrat, pe care l-au reabilitat din bani de proiecte, dintr-o clădire abandonată într-un centru multifuncțional pentru tineri.
Ceea ce este într-adevăr special în cazul Axis este relația de colaborare cu primăria din Comrat, care s-a implicat activ în procesul de reconstrucție a spațiului și a susținut asociația. Secretul acestei colaborări, vorbește Dmitrii nu e nimic special, decât recunoașterea autorităților că există o necesitate de a investi în condiții și oportunități pentru tineri, mai ales în contextul migrației urbane și peste hotare.
Tinerii de la Axis nu au trebuit să-i convingă prea mult pe cei de la primărie de importanța acestui centru, spre deosebire de parcursul anevoios al scenei independente de a-și afirma identitatea, revendica un spațiu și câștiga recunoaștere din partea autorităților, dar despre asta am tot scris nenumărate note de poziție în ultimul an.
Ce este guvernanța participativă și cu ce se mănâncă? De la DIY la DO IT TOGETHER
Toate aceste experiențe, deși pe alocuri critice față de autorități, ne duc la concluzia că atunci când vine vorba de a salvgarda infrastructura publică și de a o pune în serviciul cetățenilor, societatea civilă nu poate să se limiteze la atitudinea de a face totul pe cont propriu, sau în spiritul DIY9 (din engleză do it yourself) în care operăm de obicei, ci e nevoită să caute și să dezvolte mecanisme eficiente de dialog și colaborare cu autoritățile publice locale. De aceea parteneriatul public civic pune în special accentul pe parteneriat, iar laboratorul DO IT TOGETHER pe noțiunea de împreună, co-creare și guvernanță participativă, care este unul dintre pilonii fundamentali ai acestui nou design instituțional.
Cercetarea Do it Together. Practici și Tendințe ale Guvernanței Participative în Cultură în Croația10 realizată de Fundația Kultura Nova, este o sursă de referință pentru campania și conceptul Parteneriatului Public Civic, de unde am și împrumutat numele pentru laboratorul internațional DO IT TOGETHER. În această lucrare Dea Vidovic, co-autoarea și redactoarea volumului, definește guvernanța participativă drept „partajarea responsabilității de guvernanță între diferitele părți interesate (sau stakeholderi) care au miză în ceea ce se întâmplă, de exemplu administrații locale, instituții publice, organizații neguvernamentale, inițiative civice, reprezentanți ai comunității locale, artiști și altele.”11 Aplicarea guvernanței participative, continuă Dea, este legată de incapacitatea aparatul politic democratic reprezentativ să îmbunătățească de unul singur instituțiile democratice, să rezolve problemele cu care se confruntă societatea contemporană și să asigure utilizarea durabilă și guvernarea resurselor publice.
Practicile de co-guvernanță apar de obicei în raport cu problemele publice — guvernanța resurselor publice, distribuirea bugetului orașului, planificarea dezvoltării locale, etc. Punctul central al conceptului de guvernare participativă reprezintă relațiile de putere și mai exact, problema redistribuirii puterii. Iar aici schimbarea politicii tradiționale de sus în jos a societății noastre moderne devine imperativă.
În abordarea tradițională (din care face parte și logica PPP) furnizarea de servicii, introducerea de inovații sau managementul resurselor tind să fie prezentate ca o alegere binară între instituțiile statului și mecanismele de piață. Această diviziune binară ignoră însă o a treia posibilitate crucială – aceea a intervențiilor cetățenilor autonomi – și subestimează numeroasele posibilități ale cetățenilor și autorităților (locale) de a lucra împreună.
Care este rolul statului într-o societate contemporană? Guvernanță participativă și statul platformă
Urbanistul Belgian Dirk Holemans, descrie în lucrarea sa Statul Partener – Parteneriatul Public Civic pentru un oraș mai bun12, noul rol al statului într-o societate contemporană sub conceptul de stat platformă. La baza acestuia stă argumentul că „eforturile de revendicare a bunurilor comune, de remunicipalizare sau democratizare a regimurilor de guvernare urbană dețin puterea de a transforma instituțiile publice și de a reconcepe rolul statului într-un stat responsabil, centrat pe interesul civic, cu cetățenii ca parteneri.” Această abordare transformă modul în care vedem și ne raportăm la stat. Astfel, statul devine mai degrabă un Stat Platformă – un stat relațional și facilitator, care joacă un rol central în stimularea şi susţinerea eforturilor celorlalţi actori în menținerea și protejarea resurselor comune. Un asemenea stat se angajează într-o abordare colaborativă și policentrică a guvernanței urbană, facilitează condițiile pentru care actorii pot dezvolta astfel o relație socială.
Majoritatea inițiativelor cetățenești se bazează într-un fel sau altul pe cooperarea cu statul, așa cum proiectele de succes ale autorităților locale au nevoie de participarea cetățenilor. La acest argument a ajuns și discuția din cadrul masei rotunde menționate anterior și rămâne o prioritate pe termen lung în agenda de advocacy a Coaliției și a partenerilor săi din societatea civilă.
Aborarea tradițională, explică Holemans, exclude contribuția cetățenilor și consideră demn de a fi partener doar domeniul privat (comercial), cum este din nou parteneriatul public-privat. Reiterând, Partneriatul Public Civic propune să răstoarne această abordare tradițională, însă acest lucru nu înseamnă că inițiativele cetățenilor sunt un panaceu pentru toate provocările. Ele pot reprezenta o parte importantă a viitorului dacă suntem dispuși să ne lărgim perspectiva a ce înseamnă o instituție publică și cum poate fi gestionată, altfel decât este în prezent.
Orașe neînfricate. Ce este municipalismul?
Abordarea nouă pe care o propune parteneriatul public civic, vrea să răstoarne ordinea tradițională a sinergiei dintre stat și piață, fiind centrată pe bunul comun, împuternicirea societății civile, dar și a autorității locale. Acestea sunt procese care au loc în peste 50 de orașe din lume, așa-numitele orașe neînfricate13, printre care cele mai studiate sunt Bologna, Ghent, Viena, Hamburg, și Barcelona. După cum explică cartea cu același nume, Orașe neînfricate – politica municipalistă în acțiune, „Orașele Neînfricate fac parte dintr-o mișcare globală informală a activiștilor, organizațiilor, consilierilor și primarilor care lucrează pentru radicalizarea democrației, feminizarea politicii și tranziția către o economie care are grijă de oameni și de mediul nostru”14.
Într-un articol pentru portalul opendemocracy, Laura Roth vorbește de fenomenul orașelor neînfricate în relație cu mișcarea municipalistă și oferă câteva definiții. „Pentru unii municipalismul înseamnă pur și simplu autoguvernare locală, ceea ce implică faptul că orașele ar trebui să aibă capacitatea de a decide asupra propriilor afaceri. Alții susțin că este mai mult o strategie politică care acordă prioritate acțiunii locale față de alte niveluri. În realitate, municipalismul Orașelor Neînfricate încorporează aceste diferite idei și le consideră una în raport cu cealaltă – victoria guvernelor locale (vs. autorității centrale) și fortificarea lor este doar o parte a unei strategii politice mai ample, bazată pe constituirea puterii de jos în sus, atât în interiorul cât și în exteriorul instituțiilor publice”15.
Exemple de Orașe Neînfricate și politici municipaliste sunt multe și diverse – de la Planul Municipal de Tranziție spre Bunul Public din orașului Ghent16, Belgia, la proiectul și platforma municipală Barcelona En Comu și regulamentul de participare a cetățenilor17, strategia municipală de împroprietărire publică O viață bună pentru toți din Viena, Austria18, LabGov din Bologna, Italia – primul laborator dedicat studiului și practicii co-guvernanței urbane, sau Mișcarea Energiewende19 din Hamburg, Germania, care a rezultat în tranziția ecologică sistemică în sectorul energetic cuplat cu crearea energiei comunitare.
Aceste exemple, continuă Holemans, demonstrează clar că avem cel puțin trei opțiuni de bază pentru a aborda provocările și pentru a organiza societatea:
Triunghiul pe care îl propune Holemans arată clar modalitatea alternativă, viitoare de dezvoltare: parteneriatul public-civic. Cu tot mai mulți cetățeni care iau ei înșiși inițiativa, fie prin inițiative municipaliste, sau civice, activiste, urbaniste, în apărarea bunului public, provocarea pentru guverne este să se transforme într-un stat partener, așa cum se întâmplă deja în Orașele Neînfricate. Aici, politicienii nu văd circumscripția lor politică dintr-o poziție superioară, ci mai degrabă ca un proces participativ în parteneriat cu cetățenii. Lăsând în urmă politica de sus în jos, ei dezvoltă forme de co-creare și co-producție.
În același spirit, vrem ca și Chișinăul să devină la rândul său un Oraș Neînfricat, accesul la infrastructura publică să fie democratizat, nu privatizat, scena independentă să aibă un centru autonom, casele de cultură să fie gestionate de comunitățile locale, iar societatea civilă să fie percepută ca un partener demn pentru statul Republica Moldova.
Reiterând, parteneriatul public civic este pentru: 1. Accesul la infrastructură publică. 2. Revitalizarea și întreținerea infrastructurii publice. 3. Creșterea accesului public la servicii sociale și culturale. 4. Împuternicirea comunităților locale. 5. Guvernanță participativă. 6. Reducerea fenomenului migrației
Diana Munteanu, Anatolii Albin, Aliona Țurcanu “Concluziile de La Prezentarea Publică a Conceptului Parteneriatului Public Civic.” 2024. Coaliția Sectorului Cultural Independent Din Republica Moldova. September 20, 2024. https://cscirm.wordpress.com/2024/09/20/prezentare-pcp/#more-2815 ↩︎
ro.know-base.net definiție infrastructură publică ↩︎
Wikipedia, definiții ”commons” sau bunul public ↩︎
Vesco, Antonio, and Sandro Busso. 2024. “What Is ‘Political’ in Commons-Public Partnership? The Italian Cases of Bologna and Naples.” International Journal of the Commons 18 (1): 246–59. https://doi.org/10.5334/ijc.1238. ↩︎
“Public-Common Partnerships: Building New Circuits of Collective Ownership | Report | Common Wealth.” 2019. Common-Wealth.org. 2019. https://www.common-wealth.org/publications/public-common-partnerships-building-new-circuits-of-collective-ownership. ↩︎
Masa Rotunda 5/11/2024 Accesul Inițiativelor Locale la Infrastructura Publică, Laboratorul Internațional DO IT TOGETHER https://youtu.be/FaVkKfCv5ik?si=q1qUbY4IHfmZVhJn ↩︎
DIY - do it yourself, în traducere - a face singur, în loc de a cauta un profesionist - o întreagă practică, estetică și mod de viață autonom ↩︎
Dea Vidovic Et. al, “Do it Together. Practices and Tendencies of Participatory Governance in Culture in the Republic of Croatia” http://participatory-governance.kulturanova.hr/read/book-on-the-participatory-governance-in-culture ↩︎
Introducing the Partner State: Public-Civil Partnerships for a Better City https://www.nesta.org.uk/blog/introducing-partner-state-public-civil-partnerships-better-city/ ↩︎
Colau, Ada, and Debbie Bookchin. 2019. Fearless Cities. Oxford: New Internationalist. https://fearlesscities.com/en/book GLOBAL MUNICIPALIST MAP, p .149 ↩︎
Colau, Ada, and Debbie Bookchin. 2019. Fearless Cities. Oxford: New Internationalist. https://fearlesscities.com/en/book ↩︎
Laura Roth “Which Municipalism? Let’s Be Choosy.” n.d. OpenDemocracy. https://www.opendemocracy.net/en/can-europe-make-it/which-municipalism-lets-be-choosy ↩︎
Commons Transition Plan of Ghent and learn more about the Commons Transi- tion in general, visit: http://commonstransition.org/commons-transition-plan-city-ghent/ ↩︎
Barcelona en comu http://wiki.p2pfoundation.net/Barcelona_en_Com%C3%BA#Citizen_participation_process ↩︎
[…] Vesco, Antonio, and Sandro Busso. 2024. “What Is ‘Political’ in Commons-Public Partnership? The Italian Cases of Bologna and Naples.” International Journal of the Commons 18 (1): 246–59. https://doi.org/10.5334/ijc.1238. ↩︎ […]
[…] Vesco, Antonio, and Sandro Busso. 2024. “What Is ‘Political’ in Commons-Public Partnership? The Italian Cases of Bologna and Naples.” International Journal of the Commons 18 (1): 246–59. https://doi.org/10.5334/ijc.1238. ↩︎ […]