RECENTE

Pentru o nouă memorie locală a zilei de 9 mai.

Legat de inițiativa partidului Acțiune și Solidaritate privind anularea zilei de 9 mai, aniversarea Victoriei asupra Fascismului și înlocuirea ei cu o zi unică – 8 mai, ziua reconcilierii victimelor celui de-al doilea război mondial, am o atitudine ambiguă…
Înainte de toate – modul în care ”reconcilierea” este decretată de sus, peste noapte, este cît se poate de păgubos…Reconcilierea nu se face pe ascuns, nici cu bățul.
…Dacă avem o problemă cu 9 mai atunci ea ține mai ales de faptul că, ca și societate moldovenească, nu avem o reflecție și o memorie proprie a zilei de 9 mai.
Structurile festive cu care operăm – Ziua Europei, Ziua Victorie – reprezintă seturi de practici și repertorii de simboluri elaborate parțial în alte contexte (inclusiv temporale) și care sînt importate, fără a fi trecute printr-o reflecție locală.
În privința Marelui Război pentru Apărarea Patriei pentru URSS (22 iunie 1941-9 mai 1945) fiecare grup etnic sau cultural din Moldova dispune de memorii colective fragmentare și diferite.
Pentru etnia majoritarilor (moldoveni-români) Războiul a fost o chestie relativ inofensivă: ei făceau parte din popoarele prietene ale țărilor Axei, peste care nu se extindea politica de exterminare rasială a Germaniei naziste. În sensul ăsta majoritarilor ”le-a mers” (cu mici excepții legate de rechiziționarea de bunuri, mici incidente de jaf). .
Cu totul altfel a fost Războiul pentru comunitățile locale de evrei, romi, Martori ai lui Iehova, adventisti, homosexuali, activiști de partid, prizonieri de război și comisari etc. Unele grupuri – evreii – au fost anihilate aproape în totalitate. Responsabilitatea este, în mod clar a agresorilor invadatori – naziștii și aliații lor români – dar localnicii au și ei o vină.
Unii băștinași au participat activ – au ascuns evrei în gospodăriile lor cu riscul propriei vieți, au adoptat copii care au fost lăsați de părinții lor să scape.
Alți băștinași au omorât cu cruzime pe vecinii lor evrei, i-au denunțat, le-au jefuit averile. ”O supravieţuitoare din Fălești spune, că chiar în prima zi, mai exact în prima seară cînd practic lumea deja înțelesese că Armata Română este foarte aproape și în unele părți chiar intrase deja în orășel, vecinii moldoveni au început să-i jefuiască pe vecinii lor evrei. Femeia își amintește că unchiul ei a ieșit pentru cîteva minute în stradă și peste ceva timp a revenit înapoi desculți, pentru că vecinul moldovean îi scosese cizmele de pe el” (sursă).
Marea majoritate nu a făcut niciuna nici alta. Adică, nu au fost nici eroi, nici călăi. Ceea ce e tot problematic – faptul că vecinii și consătenii evrei au fost uciși în văzul tuturor fără ca acești ”tuturor” să nu facă nimic altceva decît să se uite impasibil e cel puțin un prilej de reflecție.
Memoriile colective fragmentare – a etnicilor moldoveni/români care nu au prea avut de suferit în război și s-au regăsit de ambele părți ale baricadei, a evreilor și romilor care au fost exterminați sistematic fiind supuși unui genocid – toate astea nu au fost integrate într-o narațiune istorică unică, ce ar include partea de victimă, de complicitate (a populației locale la masacre, mai ales față de populația evreiască), de călău, de observator indiferent etc.
Am avea nevoie de memorie comună ce ar condamna, din perspectiva suferinței trăite, utilizarea violenței armate și a discursurilor ce o legitimează ori ce o fac posibilă.
(Fiecare grup ține minte ce i s-a întîmplat lui, fără a privi și în trecutul celorlalți).
 
Și pentru că nu am elaborat o narațiune istorică și morală unică, proprie, în care să ne regăsim cu toții, moldoveni/români și evrei, găgăuzi și romi, cu rănile, eroismul și momentele de eroism, rumegăm narativele istorice second-hand ale altora.
 
E oarecum clar că avem nevoie de o nouă memorie colectivă a zilei de 9 mai, una însă care nu vine de la partidul de la guvernare ci ar fi în primul rînd rezultatul unei munci ce ar implica comunitatea academică (pe partea de cercetare), comunitatea politică (pe partea de decizii), comunitățile din Moldova (pe partea de reconciliere).
Nu știu cum ar trebui să arate o nouă memorie locală colectivă a zilei de 9 mai dar mi se pare că, schematic, aceasta ar avea următoarele trăsături:
anti-militaristă și pacifistă.
anti-revanșistă
anti-rasistă.
anti-colonială.
– feministă (care să includă și memoria sacrificiilor făcute de femei și a victimelor femei).
Memoria Războiului II Mondial ar trebui scuturată de euro-centrismul ce o caracterizează. Nu doar că e adevărat că alte zeci de milioane de victime au pierit pe alte fronturi decît cele europene – în Africa, în China, în Indonezia și Filipine, dar ar trebui să ținem cont că întreg cadrul de practici, politici și valori – rasismul, eugenia, lagărele de concentrare, exploatarea forței de muncă a populației subordonate, exterminarea în masă a unor grupuri întregi – a fost inițial testat în colonii (și a fost perpetuat în colonii mult după sfîrșitul războiului). Genocidul din Statul Independent Congo al Leopold al II-lea al Belgienilor petrecut între 1885-1908, nimicirea triburilor Herero și Namaqua de către administrația germană a Namibiei între 1904-1908, genocidul armean între 1915 și 1917 – sînt cîteva pagini tragice de la începutul secolului XX în care europenii au dezvoltat și perfecționat practici de ucidere în masă. Această continuitate a violenței sugerează că nazismul (cu rasismul său ”științific”) nu e neapărat o excepție sau o anomalie în Europa ci este o parte componentă a modernității (despre acest argument mai pe larg a scris Zygmunt Bauman în ”Modernity and Holocaust”). De aici și afirmația scandaloasă (la prima vedere) a lui Aimé Césaire, poet și politician francez de origine martinicheză, care zicea hitlerismul e parte integrantă a civilizației europene și că crimele lui Hitler au șocat europenii nu pentru că ar fi fost crime împotriva oamenilor ci pentru că au fost crime împotriva omului alb, că Hitler ”a aplicat în Europa practici coloniale rezervate pînă atunci arabilor din Algeria, muncitorii coolie din India și negrii din Africa”
incluzivă (”pro-europenii” trebuie să învețe despre genocidul evreilor și al romilor din Războiul II mondial, ”nostalgicii” pro-sovietici trebuie să învețe despre cîrdășia dintre Stalin și Hitler în privința Poloniei, despre represiunile staliniste și deportări). Dacă fiecare parte va învăța ”despre istoria traumatizantă a celeilalte părți, atunci va fi mai ușor pentru părți să depăsească ceea ce le desparte, iar cunoașterea comună va deschide calea spre un viitor pașnic.”
coerentă și consecventă (memoria pogromului din 1903, a Holocaustului și a deportărilor din 1940 și 1949, a războiului din Afganistan și a celui din Transnsitria trebuie încadrate într-o construcție memorială comună).
anti-naționalistă.
conciliatoare.
În loc de încheiere…
Planificasem să scriu un text mai lung în preajma zilei de 9 mai…Dar nu am mai reușit. Bucățile de mai sus au fost scrise în diverse perioade și adunate grămadă în acest text. Care reprezintă doar un punct de pornire.
Reconcilierea memoriilor istorice nu e o chestie de o noapte (cît a durat ca un proiect de lege să fie înregistrat și votat în Parlament), nu e nici măcar o chestie de o lună sau un an.
E o chestie de decenii și e o chestie ce se face cu participarea fiecăruia. Ea nu se face împotriva unui grup și nu se face ca răzbunare. 

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

3 Comentarii

  • Importantă tema ce o propui spre discuție.
    Pe de altă parte peste 2-3 ani nu va fi nici amintire de pldm 2, actualul PAS. După cum acum nu este nici o memorie despre guvernele 2009-2014. Despre actele lor de eroism, inclusiv cum cu voturile lui Dodon și Greceanîi și-au ales președintele Timofti.
    Și probabil ce e cel mai important, modalitatea asta din anii 2016-2017, a PD-ului, preluată de cei de acum, în a vota sărind orice etapă, este tristă. Și nu duce la nimic bun. Cînd oponenții lor, vor fi sus, vor face la fel. (mi-aduc aminte prin mai 2017, treceam pe lîngă Patria, și acolo vorbeau doi politologi de curte ai celor de atunci, și unul îi spunea altuia, eu îi înțeleg, dar nici chiar așa, măcar să simuleze discutție, să treacă prin comisie, prin lectura I și II…)
    Scuză că nu semnez, dar am real motive să mă tem de tipii care sunt acum la guvernare. Mai scrie și pe blog! Sănătate!

    • Păi, eu vreau să inițiez o discuție mai largă și mai de durată decît guvernarea PAS-ului..Oricum temele astea trebuie să le discutăm, cu sau fără PAS.
      E adevărat că, cel mai probabil, în cîțiva ani n-o să se aleagă nimic din reîncarnarea PLDM…Dar la fel de adevărat e că, pînă atunci ăștia dau foc la țară. Au și început – Găgăuzia e ca și mobilizată împotriva Chișinăului (asta arde și dă înapoi vreo 30 ani de eforturi de calmare a situației și de creștere a înțelegerii interetnice)…
      Și ei nu par să fie gata să se oprească.

      • Vitali, pe mine mă îngrijorează ca din generația noastră, cei care am plecat la studii din Moldova în 2000, tu ești unul din puținii care înțelegi chestiile astea. Cam jumate se ocupă de familiile lor în străinătate și e bine, și încearcă să nu spună ce cred cînd vorbesc cu ei, dar îs conștienți de dezastrul de acum. Dar cealaltă jumate fetișizează guvernarea asta și au accente de fanatism. Pe mine mă sperie astea. Nu știu ce e cu generația noastră, care a văzut anii 90. Mulțumesc de opinie.

Lasa un comentariu