POLITIC RECENTE TRADUCERI

Decolonizarea Rusiei: cum, de către cine, în ce fel?

Ilia Budraitskis

Un articol al lui Ilya Budraitskis despre modurile în care decolonizarea devine o armă  și de ce rușii trebuie să se decolonizeze singuri

De la declanșarea invaziei Ucrainei, apelul la „decolonizarea” Rusiei a devenit nu doar una dintre cele mai populare lozinci politice, ci și una  dintre cele mai concrete.

Apelul la  „decolonizare” pornește, în general, de la premisa că întregul proiect al statului rus modern, care pretinde în mod deschis teritorii ale unor țări care au făcut cândva parte din imperiu, ar trebui să fie regândit în mod radical. Revizuirea acestui proiect nu se referă doar la politica externă, ci și la aranjarea internă a Federației Ruse – un stat extrem de centralizat, care suprimă în mod brutal orice element de autonomie regională.

Schimbările reale sunt posibile doar dacă „decolonizarea” devine, pentru cetățenii și cetățenele ruse, un proces de reciclare a propriei identități, a trecutului și a prezentului lor, ale căror fundamente imperiale și șovine au contribuit, în mare măsură, la războiul de astăzi.

Un program complex de „decolonizare” pare coerent și consistent, atâta timp cât nu este interogat prin întrebări de concretizare: Cine ar fi subiectul titular al „decolonizării”? Ce condiții ar face ca aceasta să se întâmple? 

În cele din urmă, de ce folosim anume această noțiune – decolonizarea – și ce semnificație universală (adică fără legătură exclusivă cu Rusia) are ea? 

Cu alte cuvinte – cine, cine și în ce scop ar trebui „decolonizat”?

Decolonizarea ca geopolitică?

Din punctul de vedere al  teoriei relațiilor internaționale, decolonizarea este procesul prin care fostele colonii, transformate în noi state postcoloniale, își dobândesc independența juridică, economică și culturală față de fosta metropolă.

Sfârșitul dominației coloniale nu s-a întâmplat niciodată ca rezultat al unor procese naturale, ci este cauzat, de obicei, fie de apariția mișcărilor de eliberare (imperiile coloniale britanic și francez), fie de înfrângerea militară (imperiile austro-ungar și otoman), iar în unele cazuri a fost o combinație complexă a celor două.

Elitele a căror ideologie era alimentată de resentimentele imperiale au văzut decolonizarea ca pe o armă în mâinile rivalilor geopolitici, iar noile state apărute în cadrul coloniilor eliberate erau percepute ca un instrument folosit pentru a limita influența fostelor metropole (sau, dimpotrivă, ca pe o sferă legitimă a intereselor lor politice și economice). 

Există exemple mai mult decât suficiente e ale unor astfel de consecințe potențial periculoase ale decolonizării: de la modul în care Hitler a tratat Polonia ca pe un „stat artificial” în anii ’30 sau despărțirea extrem de dureroasă a Franței de Algeria în anii ’60 până la motivele „neo-otomane” din prezent în politica externă ta Turciei în Orientul Mijlociu și în Balcani.

În acest sens, revanismul rus care percepe  apariția noilor state post-sovietice ca pe o „catastrofă geopolitică” nu reprezintă o excepție. Particularitatea sa, însă, rezidă în faptul că, mânat de resentiment imperial, Kremlinul construiește o întreagă doctrină care reduce procesul decolonizării la o simplă armă în lupta dintre cele două imperii opuse – Rusia și America („Occidentul colectiv”).

Putem urmări clar această linie în discursurile publice ale lui Putin – conform acestuia, bolșevicii au „creat” Ucraina și au permis secesiunea fostelor „teritorii istorice” ale Imperiului Rus, cum ar fi statele baltice, din cauza slăbiciunii puterii după înfrângerea din Primul Război Mondial. Într-un context similar, în 1991, „Rusia istorică” a pierdut fostele republici sovietice ca urmare a înfrângerii în Războiul Rece. Prin pierderea de teritorii, Rusia a pierdut și o parte din „suveranitatea” sa, adică plenitudinea puterii concentrate în interiorul țării. 

În consecință, orice extindere a frontierelor înseamnă consolidarea puterii (atât externe, cât și interne), în timp ce contractarea teritorială a țării înseamnă o slăbire a puterii. 

Conform acestei interpretări, într-o lume ca a noastră, bazată pe o luptă permanentă pentru supraviețuire, nu este loc pentru goluri de putere, iar o putere colonială este întotdeauna înlocuită de alta.

Această apologie a colonialismului implică, în mod paradoxal, un program specific de „decolonizare” ca instrument de reîmpărțire a lumii. Întrucât dreptul internațional nu este, pentru Putin, decât o fixație a puterii colonizatoare a Occidentului, el vede, în actul de încălcareca acestui drept, un act de eliberare – „consolidarea suveranității”. Mai mult, Putin vede invazia Ucrainei ca pe începutul unei noi „decolonizări”, pe care invită Asia, Africa și chiar Europa (la înrobită și ea de „anglo-saxoni”) să continue procesul de reîmpărțire a lumii.  

Este interesant că, în această paradigmă nu există o distincție esențială clară între colonialism (ca dominație directă a unei metropole) și neocolonialism (ca dependență de facto a unor state formal suverane), deoarece în ambele cazuri unele țări își vor impune întotdeauna voința asupra altor țări.

Aceasta este adevărata lege cvasi-naturală a relațiilor internaționale, iar singura întrebare este dacă va exista un singur actor colonizator în lume sau mai mulți.

Deoarece pentru Putin orice drepturi și concepte universale nu sunt decât o formă de putere colonială, „decolonizarea” în înțeles putinist,înseamnă și o redefinire arbitrară a noțiunii de colonizare. O astfel de „decolonizare” implică faptul că, eliberat de euro/occidento – centrism, colonialismul încetează să mai fie un rău absolut și devine un fel de realitate neutră și naturală a vieții.

Acest atac la adresa universalismului se apropie izbitor de mult de programul de „decolonizare” ca „dezobediență epistemică” propus de unii teoreticieni contemporani ai decolonializării – de exemplu, Walter Mignolo. Mignolo susține că emanciparea de universalismul occidental în domeniul artelor sau al științelor sociale corespunde unei unui proces de dezintegrare a lumii în „state- civilizații” precum China, Rusia sau India. 

Rezultatul unei astfel de dezintegrări, potrivit cercetătorului, este un „plurivers” (un termen inventat de conservatorul Carl Schmitt) în care sistemele politice și de valori sunt egale între ele. 

Pentru Mignolo, desprinderea (de-linking) cunoașterii de universalismul occidental implică, de asemenea, și reexaminarea întregului său bagaj politic, care include nu doar democrația și drepturile civile, ci și dreptul la autodeterminare al popoarelor. 

În locul unor state naționale independente care, în esență, nu fac decât să reproducă modelul politic occidental, avem nevoie, potrivit lui Mignolo, de o tranziție către „civilizații” autosuficiente.

Această versiune a „decolonizării”, în care orice universalism este văzut ca o invenție a Occidentului, seamănă izbitor nu numai cu gândirea conservatoare în spiritul faimoasei „ciocniri a civilizațiilor” a lui Huntington, dar și cu practica politico-militară a Rusiei lui Putin. Cu alte cuvinte, faptul că Putin folosește retorica „decolonială” pentru a-și justifica agresiunea militară cu vădit caracter colonial indică în mod clar probleme conceptuale ale cadrului „decolonial” în sine.

În același timp, lozinca „decolonizați Rusia!” s-a transformat rapid în ultimele luni într-o armă de propagandă a Occidentului. Astfel, Casey Michael, în paginile revistei Atlantic, insistă în mod direct că

Occidentul trebuie să ducă la capăt proiectul început în 1991… și să decolonizeze complet Rusia.

 

La fel cum un secol în urmă, la sfârșitul Primului Război Mondial, „dreptul la autodeterminare al națiunilor” a fost folosit de imperiile victorioase împotriva învinșilor,  în prezent „decolonizarea” este văzută de unii politicieni americani ca un program de pedepsire a Rusiei după înfrângerea sa inevitabilă. 

Este greu să nu observi că, făcând apel la „decolonizarea” inamicului, Occidentul pare să respingă în cele din urmă problema propriilor sale recidive în colonialism. Privată de legătura sa cu orice conținut social emancipator (pierzându-și astfel sensul universal), „decolonizarea” devine o armă geopolitică și riscă să-și piardă orice semnificație concretă. 

Ceva similar s-a întâmplat deja cu „denazificarea” – un concept care astăzi este aproape complet devalorizat de propaganda rusă. Este posibil să ne imaginăm ceva care să reflecte mai bine esența conștiinței imperiale coloniale decât o astfel de instrumentalizare a agendei anticoloniale?

Decolonizarea ca program politic

Atât sprijinul necondiționat pentru dreptul Ucrainei de a rezista agresiunii rusești, cât și lupta pentru viitorul Rusiei ca federație (sau confederație) democratică necesită o înțelegere clară: decolonizarea autentică reprezintă un program intelectual și politic care, prin definiție, nu poate fi impus din exterior

Decolonizarea nu se limitează la posibilitatea de a avea state separate sau entități cu autonomie deplină, ci implică eliberarea chiar cadrul de percepție a propriei persoane, a propriei identități, ca fiind create de puterea imperială. Pentru ca decolonizarea să dobândească o valoare cu adevărat universală, subiecții săi nu trebuie să fie doar fostele popoare colonizate, ci și moștenitorii colonizatorilor.

Dacă universalismul colonial se baza pe afirmarea colonizatorului ca „om” abstract, decolonizarea nu înseamnă negarea pură a acestui „om” în numele unor „civilizații” particulariste și al unor comunități detașate, cu „valori” impenetrabile între ele. 

Dimpotrivă, decolonizarea trebuie să fie fundamentată de o redefinire a universalismului. Trebuie să încetăm să  înțelegem statul și piața mondială ca fiind „universale”, deoarece atât piața, cât și statul, în timp ce proclamă „drepturi” universale, crează și reproduc de fapt tot mai multe  ierarhii și privilegii noi. 

Principala problemă legată de asta ar fi că universalismul colonial nu este reductibil la construcții ideologice impuse de sus, ci este de asemenea reprodus aproape inconștient de subiecți.

Conștiința imperială rusă, ca orice altă conștiință imperială, ia drept adevăr faptul că formarea statului modern și a atributelor sale – frontierele de stat, limba literară, cultura națională, statutul de ”mare putere” – a fost justificată din punct de vedere istoric. „Universalul”, „general umanul” (sau în perioada sovietică, internaționalismul) în această configurație coincide pe deplin cu „Rusia”. 

Apelul la decolonizare adică la o revizuire radicală a acestei conștiințe imperiale ruse este direct legată de impasul politic în care se află statul rus după începerea invaziei în Ucraina.

Decolonizarea trecutului – și, prin urmare, a prezentului – trebuie să fie însoțită de o reconsiderare a unei viziunii în care istoria popoarelor, ajunge, printr-o serie infinită de tranziții, să fie istoria statelor, adică o evoluție dinspre parte spre întreg. 

Istoria rusă, începând cu Karamzin, a fost înțeleasă în acest fel: statul a dat „formă” societății, afirmând prezența poporului pe scena istoriei. Începând cu secolul al XIX-lea și pentru o mare parte a epocii sovietice, statul a fost descris ca o forță rațională care „aduna” pământuri și apăra ceea ce a adunat în fața dușmanilor externi. 

În această paradigmă, existența poporului și formarea identității lui erau posibile doar în cadrul unui stat centralizat, în care timpul (viitorul) era în întregime identic cu spațiul (expansiunea teritorială). 

O astfel de apologie a statului era punctul în care convergeau, într-un mod uimitor, abordările conservatoare-monarhică, liberal-progresistă și imperial-stalinistă.

Opoziția dintre stat și popor, ca subiect și obiect al violenței, apare mai întâi în gândirea slavofilă, este ulterior dezvoltată în tradiția narodnică, și apoi de către marxiștii ruși de la începutul secolului XX (mai ales de către istoricul Mihail Pokrovski). În cursul său de istorie rusă, Pokrovski a arătat cum statul despotic moscovit, prin centralizarea artificială impusă de sus de clasa conducătoare, a frânat constant dezvoltarea socială. 

Această abordare genealogică a găsit temei pentru progresul social în ceea ce a fost strămutat, subjugat și suprimat de acest stat – în Republica Novgorod și în cultura urbană emergentă a cnezatelor independente, în revoltele țărănești și în rezistența popoarelor „subjugate”. 

Astfel, Revoluția din 1917 a reprezentat mai degrabă o ruptură totală cu vechiul stat, mai degrabă decât continuitatea și „împlinirea” acestuia într-o nouă etapă istorică.

Decolonizarea deci, vorbește în mod explicit  despre necesitatea unei noi re-creări (re-instituiri) a țării și ne cere să răspundem la o întrebare ce ne leagă unii de alții dacă nu un stat centralizat și atributele sale – educație și cultură uniforme, o limbă unică și unificată? 

Răspunsul trebuie să îl căutăm singuri. 


Ilia Budraitskis este istoric și publicist rus, redactor al portalului Posle.media
Articolul a apărut inițial cu titlul Какая деколонизация нам нужна? pe portalul Doxa

Despre autor

Platzforma Redacția

1 Comentariu

Lasa un comentariu