Împotriva deposedării locative în Cluj, acest Silicon Valley al Europei de est

George Iulian Zamfir

Obiectivul de a primi recunoaștere internațională pentru politicile sale urbane s-a transformat într-o sursă majoră de legitimitate pentru primăria Cluj-Napoca. În 2015, orașul a fost desemnat Capitala Europeană a Tineretului. În anul următor, a ajuns în finala concursului pentru Capitala Europeană a Culturii 2021, iar faptul că a pierdut competiția pentru acest titlu a reprezentat un mare inconvenient. În 2020, când a fost selectat printre cele mai inovatoare șase orașe din Uniunea Europeană, primarul a anunțat că „Clujul e din nou în top!”. E ceva de la sine înțeles pentru acest oraș lăudat drept Silicon Valley al Europei de est. La nivel național, orașul a câștigat deja competiția, când în 2017 un raport al Băncii Mondiale despre „orașele magnet” l-a numit cea mai căutată locație urbană pentru potențialii intra-migranți. Așa cum arată puzderia de titluri, Clujul joacă acum în altă ligă. Victoriile răsunătoare de branding au contribuit la explozia prețurilor din imobiliare. Deja de mai mulți ani, prețul unui metru pătrat construit l-a depășit pe cel din București. S-ar putea susține că exact aceasta a fost și intenția.

Intransigentul proces de occidentalizare aflat în miezul politicilor urbane românești are la bază nu năzuința de a ajunge din urmă politicile sociale ale unor orașe din, să spunem, Franța sau Germania. Ci este o tentativă de a produce un câmp național urban competitiv, concentrat pe slăvirea acelor autorități municipale care stăpânesc cel mai bine atragerea investițiilor străine private prin eliminarea măsurilor de protecție socială. Inițial, apelul la o societate vestică imaginară a implicat o denunțare a fostelor politici socialiste iar ulterior, a majorității politicilor sociale. Topurile  ridică Clujul la rangul de heterotopie, mica noastră lume vestică într-un ocean al paraginii post-comuniste. Totuși, în practică, a crea o Europa acasă presupune un proiect de transformare în marfă a spațiului urban și a vieții urbane. Locuirea este un interes special, în perfect acord cu evoluția recentă a evenimentelor de la nivel global, interesul fiind tot mai ridicat după criza financiară. Prin urmare, combinația dintre înfloritoarea și foarte profitabila industrie imobiliară și larg susținută paradigmă generică a civilizației europene, ajută la combaterea oricăror revendicări sociale legate de locuire. Cu cât prețurile locuirii în Cluj cresc mai tare, cu atât mai fancy devin titlurile urbane europene ale orașului. Ne putem întreba: de ce are sens acest compromis? Articolul de față încearcă să răspundă la această întrebare, oprindu-se asupra unei credințe adânc înrădăcinate, întreținute de factori interni și externi, conform căreia a deveni european cere sacrificii.

Proiecte imobiliare noi, semi-centrale, de lângă clădirea în al cărei subsol o familie a locuit timp de 20 de ani, înainte de a fi evacuată, în 2018. / Foto: George Iulian Zamfir

Orașul smart ca oraș antisocial

Primăria e mereu pe fază în căutare de concepte noi care să-i propulseze agenda de dezvoltare. Conceptul de „smart city” și-a făcut loc treptat în discursurile politice și în documentele strategice, precum și în măsurile implementate. Spre exemplu, prima stradă smart din România a fost inaugurată pompos în Cluj în 2020 și includea un sistem de irigații pentru spațiile verzi bazat pe senzori, stații de alimentare pentru vehiculele electrice, rețele WiFi cu conexiune gratuită la Internet și prize USB. Intenția mea nu este de a pleda împotriva progresului tehnologic, ci de a expune costul politicilor direcționate împotriva cheltuielilor sociale, de pildă împotriva cheltuielilor pentru locuire socială. Deci a fi smart implică o imersiune în tehnopolis și descotorosirea principiilor dreptății sociale, pentru că progresul tehnologic este considerat o formă de dreptate în sine. Pentru a răspunde la observația lui Vitalie Sprânceană, care susținea că, paradoxal, nu există un consens asupra definiției orașului smart: se pare că tocmai caracterul eteric al acestuia este cel care ademenește atât de mult administrația publică.

În acest sens, există o stranie asemănare între standardul „bunei guvernări” îndreptat împotriva guvernelor proaste din anii 90, și cel mai recent, al orașului „smart”, care vizează… ei bine, orașele proaste. Neîncetata nevoie de a exprima valoarea și gradul de organizare socială în funcție de abilități sau de principii morale precum orașul „smart” sau guvernarea „bună”, arată că dezbaterile politice s-au încheiat. De fapt, a folosi morala ca răspuns la inegalitățile flagrante înseamnă a relua aceeași veche și specifică desconsiderare a soluțiilor de stânga.

Așa cum se întâmplă în cazul unui domeniu competitiv urban bazat pe concepte vestice importate, există o contradicție în inima conceptului de smart city: cu cât orașele îl integrează mai mult în strategiile lor, cu atât mai rapid viziunea aceasta de administrație urbană pierde teren. În cele din urmă, orașul smart e mai mult un soi de strategie de marketing: ca să existe, are nevoie de orașele mai puțin smart. Caracterul său de branding urban care semnalează avantaje competitive se diluează, pentru că un oraș „(mai) smart” e un mesaj neconvingător, atât pentru investitori, cât și pentru cetățenii nou-veniți, pretențioși și foarte educați. Practicile de marketing dictează că asemenea contraste trebuie să fie mai mari pentru a diferenția brandul propriu de cel al competitorilor. Așa că, recent, discursul municipal pare să se fi mutat de la orașul „smart”, la noul trend: „inovația” și „calitatea vieții”.

Ne putem întreba, dată fiind această presiune în direcția occidentalizării, de ce atunci când se face comparația cu orașele vestice, nicio politică de redistribuire, de exemplu finanțarea semnificativă a locuirii sociale, nu ajunge în viziunea urbană curentă? Răspunsul este de obicei acela că, din cauza moștenirilor comuniste, doar unele părți ale proiectului vestic pot fi translatate: în primul rând producția capitalului și intensificarea exploatării muncii. Chestiunile conexe redistribuirii au fost amânate până ce au putut fi reformulate în termenii meritului. Iar în Cluj, meritocrația înseamnă: ești doritor și capabil să pui umărul la crearea unei utopii tehno-capitaliste? Dacă da, bine ai venit la bord.

Izgonirea populației rome, condiție prealabilă a occidentalizării

Invitația de alăturare la utopia urbană nu e adresată și populației rome a orașului. Dimpotrivă, dislocarea acestei populații pare să fie chiar semnul unui proiect european. În acest sens, Clujul se aseamănă bine cu orașele occidentale, deși e neclar dacă această politică a fost translatată dinspre vest spre est sau invers. Oricum ar fi, ea se construiește pe rasismul instituțional manifestat încă din perioada sclaviei romilor din România (în Țara românească și Moldova), între secolele al XIV-lea și al XIX-lea. Izgonirea populației rome din orașe este o caracteristică specifică politicilor românești post-1989, una care se suprapune parțial pentru practicile anticomuniste, din moment ce numeroase persoane rome primiseră, în timpul comunismului, locuințe de la stat în clădiri naționalizate care până în prezent fac obiectul retrocedărilor. Evacuarea lor a reprezentat un sacrificiu societal necesar pentru a asigura tranziția rapidă la capitalismul vestic. Ocupând clădiri anterior naționalizate, persoanele rome reprezentau un obstacol imaginar din calea lansării pieței imobiliare locale.

În ultimii 32 de ani, alterizarea persoanelor rome în vederea justificării deposedărilor, a devenit un sport național jucat prin politici urbane, așteptat din partea unui număr semnificativ de ONG-uri și promovat de acestea. O astfel de alterizare presupune echivalarea situației lor cu un dezastru natural care necesită muncă de caritate. De aici și tendința administrațiilor publice de a primi cu brațele deschise și chiar de a finanța anumite ONG-uri care să remedieze temporar problemele, în loc să integreze nevoile acestora în cicluri bugetare publice regulate. În mod recurent, departamentul de asistență socială îi direcționează pe noii evacuați către o serie de organizații caritabile din Cluj care beneficiază de finanțare din partea municipalității pentru derularea proiectelor de incluziune socială.

Zona Pata Rât cu o parte din locuințele informale construite de persoanele evacuate și cu casele modulare furnizate de municipalitate / Foto: George Iulian Zamfir

Textul proiectului cu care orașul a participat la concursul pentru Capitala europeană a culturii 2021 (CEaC), prezentată în 2016, este instructiv în această privință. Narațiunea propusă a fost cea a unui oraș care cuprinde o federație de comunități care încearcă acum să creeze o uniune de comunități sub umbrela CEaC. Persoanele rome evacuate, care locuiau în Pata Rât, lângă groapa de gunoi a orașului, în cel mai mare ghetou din Europa amplasat lângă o groapă de gunoi , au primit o atenție specială în textul proiectului. Oferta se baza pe o presupusă justiție culturală care să răspundă la nedreptatea socială. Practic, persoanele rome din Pata Rât erau invitate să se întrunească, să-și afișeze și să-și promoveze practicile culturale în locuri special desemnate din centrul orașului, precum și să dezbată, într-un eveniment care avea să dureze trei zile, pe tema „relațiilor instituționale” și să organizeze un marș anual împotriva rasismului structural. Toate aceste eforturi sunt binevenite în sine, dar nicăieri nu exista vreo indicație despre cum s-a ajuns la situația curentă, ca și cum toată lumea s-ar fi trezit dintr-un coșmar și ar fi descoperit brusc rezultatele unei violențe fără autori.

Din fericire, istoria acestor comunități este bine documentată. Ea stă de fapt la baza uneia dintre activitățile principale ale activistelor și activiștilor pentru dreptul la locuire din Cluj. În 2010, evacuarea în masă a unui număr de 76 de familii rome a fost urmată de proteste publice și, mai târziu, de organizare activistă. Obiectivele activității noastre de la Căși sociale ACUM!, un grup format din persoane rome, maghiare și române, au fost cele de a urmări istoria evacuărilor anterioare, de a ne opune noilor evacuări, de a documenta politicile de locuire și de dezvoltare urbană în general, precum și cel de a propune măsuri pentru creșterea accesului la locuire și mărirea fondului locativ municipal.

În privința politicilor de locuire socială, am observat trenduri europene similare. În jurul crizei financiare din 2008, criteriile de acces fuseseră înăsprite treptat, iar înnoirea anuală automată a cererilor fusese întreruptă. Pregătirea documentelor necesare presupunea urmărirea unui ghid complex de 13 pagini, spre deosebire de cel anterior care avea doar două pagini. Numărul de cereri a scăzut imediat. Astfel, fără o documentare birocratică a cererilor, reducerea fondului de locuințe publice a devenit nu doar o consecință garantată, ci și una obligatorie pentru o administrație care se angaja în verificarea la sânge a modului în care sunt folosiți banii publici. Între 2015 și 2020, în timpul perioadei cu cel mai mare succes economic pentru oraș de la industrializarea socialistă încoace, nu a fost construită nicio nouă locuință socială. După numeroase amânări, o singură clădire cu 12 apartamente a fost finalizată în 2021.

Evacuările – un ingredient esențial al politicilor imobiliare

A început să fie tot mai clar faptul că evacuările în masă constituiau fundamentul necesar pentru redezvoltarea imobiliară. Frenezia imobiliară ulterioară crizei a înghițit rapid terenurile și clădirile devenite disponibile prin evacuări. Politicile au fost limpezi, indiferent care dintre cei doi primari – Gheorghe Funar și Emil Boc, care au dominat ultimii 30 de ani – se afla la putere. Chiar dacă mandatele lor sunt descrise drept radical diferite, ele au în comun politicile de evacuare. La începutul anilor 90, în jur de 800 de evacuări din locuințe deținute de stat au fost planificate de autoritățile locale, iar aproximativ jumătate dintre ele au fost realizate, conform rapoartelor oficiale pe care le-am descoperit recent.

Cazuri ulterioare de evacuări forțate descrise de media sau de activiști arată că persoanele rome au fost luate în colimator. După evacuarea în masă a celor 76 de familii rome, adică a celor aproximativ 350 de persoane de pe strada Coastei în 2010, și după protestele care au urmat, primăria a făcut un pas înapoi, țintind locuințe individuale, mai ales din vechiul fond de locuințe. După ce, în 2013, a fost adoptat noul Cod de Procedură Civilă care ușura evacuările, din punct de vedere legal, primăria a trecut la o instrumentalizare juridică mai riguroasă a acestei practici. Odată cu ea, justificarea politică a motivului pentru care au loc evacuările nu a mai fost o povară pentru autoritățile locale. De-acum, era suficientă simpla referire la lege. Au avut loc și alte evacuări, dar la câteva dintre ele, activistele și activiștii s-au opus puternic.

Într-o mare măsură, evacuarea persoanelor rome din centru, după 1990 a însemnat efectiv dislocarea și mutarea lor la marginile orașului, lângă groapa de gunoi. Acolo a prins contur, treptat, comunitatea din Pata Rât (1), într-un ritm accelerat la sfârșitul anilor 90. Cu toate acestea, nici măcar acea zonă, oricât de sărăcită ar fi ea, nu garantează o viață lipsită de teama evacuării: cu un proiect imobiliar extrem de amplu, amplasat în vecinătate, soarta oamenilor mutați în Pata Rât pare mai nesigură decât oricând. Acest fapt semnalează intenția de bază a primăriei de a fi o forță activă în piața imobiliară, una pentru care jocul cu evacuările mijlocește jocul cu valoarea terenurilor. Când Transilvania Smart City va fi finalizat, zece mii de noi apartamente de lux, ai căror rezidenți vor beneficia de livrare cu drona și de telegondole, se vor afla la nu mai mult de 500 de metri de persoanele rome evacuate. La fel ca în alte episoade din viața orașului, noii rezidenți vor face probabil presiuni asupra municipalității să relocheze familiile rome.

Executor judecătoresc fotografiind panoul electric al unei familii rome evacuate în 2021 / Foto: George Iulian Zamfir

De regulă, evacuările forțate, care se fac în principal din locuințe publice, se efectuează cu ajutorul forțelor de ordine. Desfășurarea forțelor armate ale jandarmeriei implică faptul că autoritatea municipală nu aprobă locuirea publică, semnalând indirect, în schimb, accesul obligatoriu la locuire prin intermediul pieței. Astfel, autoritățile ajung la locul evacuării pentru a proteja piața imobiliară. Prin urmare, rezidenții săraci devin infractori. În timp ce dezvoltatorii construiesc uneori clădiri fără să aibă acte în regulă sau resemnificând cu totul definiția parterului, pentru a câștiga un nivel în plus, rezidenții din locuințele sociale nu se bucură de indulgență din partea autorităților locale când nu-și pot plăti utilitățile, chiriile sau penalitățile ulterioare, copleșitoare, pentru întârzieri.

Organizare antirasistă împotriva nedreptății locative

După ce a analizat politicile locale referitoare la locuire, colectiva noastră, Căși Sociale ACUM!, și-a extins treptat perspectiva, la nivel național și internațional. Suntem grup fondator al Blocului pentru Locuire, o rețea de organizații activiste pentru locuire din București, Cluj și Timișoara, inițiată în 2017. Această rețea a reușit să ofere o imagine mai largă asupra inegalităților locative și, prin urmare, să ocolească explicațiile cu caracter local, excepționalist. Împreună am derulat mai multe proiecte care vizau aducerea la lumină a istoriei evacuărilor forțate din România, am creat un ghid împotriva evacuărilor și am inițiat contactul cu sindicatele. În 2020, am adaptat campania de conștientizare „Locuire socială în 2 ani, nu în 20!” la aspectele locuirii specifice izbucnirii pandemiei.

Afilierea noastră din 2017 la Coaliția Europeană de Acțiune pentru Dreptul la Locuire și la Oraș a avut mai multe scopuri. Pe de o parte, aceasta contribuie la extinderea perspectivei asupra chestiunilor legate de locuire și oferă oportunitatea de a construi un răspuns mai amplu, unificat la criza locuirii, unul care include experiențe variate din Europa. Pe de altă parte, și pentru noi, ca și pentru mulți dintre tovarășii noștri internaționali, această coaliție joacă rolul unei platforme cu ajutorul căreia putem construi un contradiscurs care vizează actorii locali dornici să justifice deposedarea locativă echivalând-o cu o trăsătură europeană. Putem astfel arăta că acest tip de nedreptate este contestat la nivel internațional și nu o parte firească a europenității.

Acțiunile noastre activiste implică mai multe tactici. Am câștigat un proces împotriva consiliului local și am demonstrat că criteriile pe baza cărora se alocau locuințe sociale sunt din punct de vedere legal discriminatorii și rasiste. Am susținut mai mult de o sută de familii în acțiunea de solicitare a locuinței sociale. Când aflăm că se plănuiește o evacuare, ne organizăm în solidaritate cu familiile vizate și încercăm să obținem ori o amânare, ori soluții alternative. O altă tactică anti evacuări este aceea de a angaja avocați pentru a ataca evacuările, în tribunale atât naționale, cât și internaționale.

Una dintre activitățile noastre constante este menținerea legăturii cu presa: anunțăm jurnaliștii atunci când organizăm evenimente precum mese rotunde, expoziții sau marșuri, dar și când aflăm că se pregătește o evacuare forțată. În plus, în 2017 am creat publicația Cărămida, cu trei sau patru numere pe an. De asemenea, am contracarat narațiunea unei cetățenii elitiste participative prin confruntarea activă a consilierilor municipali și a primarului în timpul întrunirilor consiliului municipal. Pentru Căși Sociale ACUM! unul dintre principalele scopuri este experimentarea diverselor tactici activiste.

Experiențele noastre ne-au arătat că acțiunile pentru dreptul la locuire constituie o luptă împotriva modelului de dezvoltare urbană construit pe straturi multiple de deposedare și deprivarea demnității. Constituie o luptă împotriva formei culturalizate a stratificării sociale. Nu este vorba niciodată doar despre o familie și locuința ei. Este vorba despre niște proiecte ample de transformare socială care trebuie să fie deconstruite și chestionate. Deși luăm în calcul idei precum orașul smart – sau reziliență, revitalizare și placemaking – pentru a numi doar câteva dintre cele folosite în general de autoritățile municipale pentru transformarea orașelor – nu uităm niciodată că ele sunt concepte pornite din politici publice (2).

Exemplele descrise în acest articol arată că primăria Clujului stăpânește discursul marketingului urban care normalizează evacuările forțate. Poziționându-ne împotriva lui, continuăm să ne concentrăm pe ce se ascunde sub umbrela conceptuala sofisticată: adică pe locuire și pe inegalități rasializate. În același timp, subliniem mereu faptul că piața imobiliară, care atinge cote colosale, servește la acumularea profitului în detrimentul clasei muncitoare remunerate și neremunerate. Cu cât aprofundăm mai mult dialogul internațional pe acest subiect, cu atât devine mai solidă baza comună pentru acțiune. În cele din urmă, aceasta e ținta noastră atunci când ne confruntăm cu deposedarea locativă sub camuflajul europenizării: să creăm solidarități, atât locale, cât și la scală mai mare, pentru a putea contesta nedreptatea.

REFERINȚE:
1. În acest context, comunitatea este un instrument euristic. De fapt în Pata Rât există patru zone rezidențiale diferite, fiecare cu istoria ei. Acest fapt este unul relevant pentru locuitori și pentru munca activistă de a documenta implicarea actorilor publici în crearea acestor zone. 

2. VeziTom Slater , “Shaking up the city. Ignorance, Inequality, and the Urban Question” (2021)

Acest articol face parte din seria multilingvă inițiată de ELMO – Mișcări pentru locuire din Europa Centrală și de Est care se opun transformărilor urbane neoliberale și a fost tradus în română de Laura Sandu. 
Versiunea în engleză a articolului poate fi citită pe portalul LeftEast. 

George Iulian Zamfir este membru al grupului activist pentru locuire Căși Sociale ACUM! din Cluj-Napoca, are un doctorat în sociologie și este cercetător la Universitatea Babeș-Bolyai.