DEZBATERI RECENTE

O lume cu susul în jos – sau când inamicul numărul unu devine pacifismul

Și cum vezi tu, mă rog, rezolvarea conflictului din Ucraina? Ce propui? Să cedeze în fața lui Putin?
Înainte de a răspunde, fac precizarea că deși am făcut științe politice, nu am specializarea necesară pentru a-mi da cu părerea de pe poziții de expert, cum fac unii, care se consideră experți pentru că au fost câteva zile într-o vizită la Kiev și au vorbit cu 10 ucraineni. Opiniile mele sunt cele ale unui cetățean. Și am convingerea că în calitate de cetățeni toți avem dreptul egal la opinie – ceea ce nu înseamnă desigur că toate opiniile sunt egal de informate și documentate.
O altă precizare e aceea că am o mare doză de subiectivitate în povestea cu războiul. Toți o avem, chiar și cei care sunt experți.
Dar venind dintr-o zonă aflată doar la 30 de kilometri distanță de Transnistria, cu oameni dragi rămași la o aruncături de băț de Nistru și fiind născută și crescută într-o țară în care ucrainenii și rușii erau frați cu noi, cei din Moldova, pentru mine războiul acesta are ceva profund fratricid și foarte personal.E ca și cum s-ar produce în spatele curții în care ne jucam. În locul în care mai ieri ne zbenguiam în nisip, azi e o baltă de sânge. Cadavrele au chipuri cunoscute, cu care am râs sau am glumit nu demult. Nu poți să excluzi emoția din povestea asta.
Revenind la întrebarea cu rezolvarea conflictuluii. Războiul din Ucraina, ca orice alt război, se poate încheia în două moduri – fie prin negociere și găsirea unui compromis, fie prin victoria copleșitoare a unei părți (nu îmi spuneți că stă în puterea lui Putin să oprească războiul – e adevărat, poate, dar e iluzoriu să crezi că așa ceva e posibil).
În ciuda rezistenței formidabile și oricât ne-am dori noi, șansele ca Ucraina să învingă definitiv Rusia tind spre zero (exceptând scenariului unui al treilea război mondial, unde evident parametrii discuției se schimbă). În orice caz, nu am citit multe analize care să susțină că Ucraina ar putea repurta o victorie izbitoare împotriva Rusiei. Da, cu sprijin occidental Ucraina poate slăbi Rusia, îi poate crește pierderile, îi poate produce daune uriașe, dar nu o poate învinge, pentru că vorbim de o asimetrie de putere pe care doar armamentul vestului nu o poate elimina. Nu în ultimul rând și pentru că Putin pur și simplu nu își poate permite să piardă acest război, pe plan intern asta ar însemna sfârșitul lui – caz în care mă tem că sfârșitul lumii și un război nuclear i se par o alternativă mai acceptabilă.
Așadar, cum probabilitatea ca Ucraina să câștige definitiv acest război e mică, negocierea pare să fie singura soluție realistă de încetare a războiului.
Problema e că orice negociere presupune un compromis între cele două părți, că altfel nu s-ar chema negociere, ci sentință, verdict sau cum vreți. Or, să vorbești de un compromis – chiar dacă scopul e pacea – te transformă zilele astea într-un paria. Mai exact, într-un putinist, un idiot util, șamd. Știu. Dar singura etichetă pe care mi-o asum e cea de pacifistă – restul sunt invective trecătoare.
Ce înseamnă pacifistă?
Înseamnă că ceea ce mă preocupă în mod prioritar e pacea, ca o condiție necesară pentru a diminua suferințele umane – moarte, tortură, distrugere.
Nu sunt absurdă, știu că mulți de pe aici care vin și mă fac putinistă își doresc același lucru. Dar există totuși o ordine a priorităților. Pentru unii oameni, înfăptuirea dreptății – respectiv pedepsirea agresorului, adică a Rusiei – e mai importantă decât minimizarea suferinței și reducerea numărului de morți. Din perspectiva mea, viața umană are are prioritate în fața imperativului înfăptuirii justiției, oricât de dragă mi-ar fi dreptatea. Pentru alții, prevenirea unor suferințe pe viitor – cum ar fi menținerea unor teritorii și populații în sfera de influență a unei puteri autoritare și riscul unor eventuale invazii rusești – e mai importantă decât suferința imediată produsă de război, văzută ca un preț de plătit pentru un viitor mai bun. Pentru mine, în schimb, viețile concrete care pot fi salvate azi sunt mai importante decât ipoteticele vieți pe care le poți salva pe viitor, fie ele și mai numeroase – cu argumente de tipul „e ok să moară acum un număr de oameni ca să evităm moartea altora pe viitor” se pot legitima foarte ușor scenarii de tip Hiroshima. Viața umană nu e un instrument pentru alte scopuri, imediate sau viitoare – e scop în sine.
De aceea, cred că înarmarea Ucrainei de către vest ar trebui să se facă exclusiv cu scopul de a ajuta Ucraina să negocieze o pace mai avantajoasă. Nu pentru a duce la exasperare populația Rusiei astfel încât să îl dea jos pe Putin. Nu pentru a slăbi Rusia ca să o eliminăm de pe harta actorilor globali – acesta poate fi un scop legitim al politicii externe, nimic de zis, dar prețul pentru asta nu poate fi sângele ucrainenilor. E profund imoral să redesenezi hărți geopolitice plătind cu vieți umane – e exact ce face Putin. Rusia trebuie slăbită atât încât Ucraina să poată să negocieze o pace în condiții avantajoase. Armele trebuie transformate în instrument al păcii, nu în scop în sine.
Or, tot ce observ e o cursă a înarmării în care pare că tocmai războiul devine scop în sine și obiectivul păcii e trecut în plan secund, ba chiar uitat. Războiul din Ucraina se transformă tot mai mult într-un război între NATO și Rusia. Cei care invocă agency-ul ucrainenilor în povestea par să nu remarce cum Ucraina e transformată într-un proxy pentru marile puteri. Cheltuielile pentru ajutor militar cresc, livrările de arme iau amploare, în timp ce negocierile…negocierile nu există. Negocierea pare să fi devenit sinonim cu înfrângerea. Cuvântul pace s-a evaporat din vocabularul și imaginarul politic, iar pacifismul a devenit sinonim cu girarea inamicului. Discursul devine tot mai militarizat, imaginația noastră tot mai militarizată, spațiul public funcționează tot mai mult după o logică a războiului. Pacea devine un fel de război purtat cu alte mijloace.
It isn’t enough to talk about peace. One must believe in it. And it isn’t enough to believe in it. One must work at it”, spunea cândva E. Roosevelt. Ei bine, noi din păcate nu doar că nu lucrăm la pace, dar am ajuns în punctul în care nici măcar nu mai vorbim despre pace…

Despre autor

Victoria Stoiciu

În anul 2001 Victoria Stoiciu a absolvit Facultatea de Ştiinte Politice din cadrul SNSPA. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România, iar din 2006 pană în prezent este director de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. A publicat articole de specialitate în revista Dilema Veche, Romania Libera, Ziua. Este co-fondatoarea portalului CriticAtac.

Lasa un comentariu