ARTICOLE.
Fundația Soros-Moldova a realizat, în premieră, un studiu privind pluralismul în presa moldovenească: Pluralismul mass-media în Republica Moldova. ”Autorii studiului îşi întemeiază concluziile după analiza ofertelor informaţionale a 10 televiziuni şi a 30 de portaluri de ştiri – tipuri de media cu cel mai mare impact asupra publicului. Experţii au urmărit gradul pluralismului extern – diversitatea tipurilor de canale şi site-uri, şi gradul pluralismului intern – diversitatea produselor mediatice oferite publicului. Printre factorii ce afectează pluralismul mediatic autorii studiului remarcă imperfecțiunea cadrului normativ; implementarea defectuoasă a legislației în vigoare; deficiențe în gestionarea instituțiilor mediatice; interes limitat pentru problematica domeniului etc.”
Partea bună a studiului – e primul de acest gen și oferă o grilă coerentă de măsurare/interpretare a pluralismului mediatic. Partea nu chiar bună – majoritatea absolută a intervievaților sunt ziariști/consultanți vorbitori de română. Fapt care lasă în afara analizei o mare parte a presei de limbă rusă și experiența acesteia. (V.S.) Sau o tratează, în mod distorsionat, ca pe un fel de „coloană a cincea”, analizînd necritic spusele unor jurnalişti şi ONG-işti de limbă română, pe care le citează ca atare (PN).
Europa Liberă ne informează că „O lege aprobată de Comisia de Relații Externe din Senatul Statelor Unite autorizează cheltuirea suplimentară a 10 milioane de dolari anual pentru contracararea „propagandei rusești” în Ucraina, Georgia și Moldova.(…) Legea Sprijinirii Libertății Ucrainei autorizează de asemenea sancțiuni suplimentare împotriva Rusiei din cauza rolului ei în criza ucraineană și 350 de milioane de dolari în asistență militară, inclusiv letală, pentru Ucraina.” Să sperăm că această lege nu va transforma şi mai mult presa noastră „liberă” într-o (contra)propagandă. (PN)
„Despre cum se pierd banii publici: Monitorizarea executării Hotărârilor Curții de Conturi pe anul 2013”, de Tatiana Savva, de la Expert-Grup: „Amploarea iregularităților estimate de Curtea de Conturi în 2013, a fost de 7.7 miliarde lei. În același timp, mai mult de 60% din recomandărilor CC, care au drept scop remedierea situației, nu se execută. Cu toate acestea, interesul organelor de drept, dar și Parlamentului și Guvernului nu s-a intensificat nici pe parcursul anului trecut.”
Marin Pană, pe cursdecuvernare.ro, Justiția socială – paradoxul românesc: Relația dintre muncă, sărăcie și creșterea economică, în comparație cu statele UE: „Fundația Bertelsmann, unul dintre cele mai importante think-tank-uri din Germania, a dat publicității Indexul de Justiție Socială pentru cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Indexul este bazat pe datele cantitative și calitative strânse de fundație în cadrul proiectului ”Indicatori de guvernare sustenabilă”. // Indexul de Justiție Socială compară situația din țările UE din perspectiva a șase criterii: prevenirea sărăciei, educația egală, accesul pe piața muncii, coeziunea socială și nediscriminarea, starea de sănătate și echitatea între generații. Aceste aspecte arată diferențe semnificative între statele membre ale Uniunii în ceea ce privește capacitatea de incluziune socială.// România ocupă penultimul loc între cele 28 de state membre UE, în ceea ce privește capacitatea de incluziune socială, devansată de Bulgaria dar înaintea Greciei. (…) România are, în context european o particularitate cu totul excepțională : Suntem pe locul 6 și mult peste media UE la criteriul gospodăriilor în care, practic, nimeni nu are o slujbă ( ”quasi-jobless house holds” în original, în lb. engleză). Cu doar 7,4% suntem pe locul șase în clasament, vecini cu Polonia (7,2%) și Cehia (6,9%) și mult sub media UE de 10,4% (valoarea maximă de 23,4% apare în Irlanda).// Cu toate acestea, ajungem tocmai pe ultimul loc, adică 28 din 28 de state UE, la rata de sărăcie a celor care lucrează ( ”in work poverty rate” în lb. engleză), cu 15,9% din populație, mult sub locul 27 ocupat de Grecia (13,7%) și, atenție mare, locul 26 ocupat de Polonia (dar cu numai 9,7%). Cehia se duce tocmai pe locul trei, cu 3,5%, față de o medie UE de 6,7%.”
Un articol pe discriminare.md despre formele de discriminare şi umilinţă ca mijloc de tratament în spitalele psihitraice din RM: „Fără mari schimbări – pacienții se tratează la spitalele de psihiatrie ca într-o închisoare”: „Bătuţi cu bâte şi lăsaţi să îngheţe de frig pe paturi de fier pentru orice tentativă de a evada din cei patru pereți ai psihiatriei. Vorbim despre persoanele cu dizabilități mintale care au parte de un tratament neprietenos din partea personalului medical. Realitatea a fost scoasă la iveală după un șir de vizite realizate de către ombudsmanul în instituții psihiatrice. Experții din Studioul Drepturilor Omului au explicat la ce provocări sunt supuși pacienții aflați la tratament prin constrângere și când persoanele cu dizabilități mintale se vor bucura de instituții reformate. Mai multe rapoarte arată că condiţiile de cazare sunt deplorabile. Uneori mucegaiul, rugina şi mizeria au pus stăpânire pe bucătărie, în camera de baie şi toalete. În plus, exisă izolatoare unde bolnavii sunt lăsaţi fără apă şi mâncare. (…) Mai multe rapoarte arată că condiţiile de cazare sunt deplorabile. Uneori mucegaiul, rugina şi mizeria au pus stăpânire pe bucătărie, în camera de baie şi toalete. În plus, exisă izolatoare unde bolnavii sunt lăsaţi fără apă şi mâncare. (…) Persoanele cu tulburări psihice ar putea beneficia de ajutor medical şi în alte instituţii decât cele strict specializate. Ministerului Sănătăţii anunţă o reformă care să permită internarea persoanelor cu anumite afecţiuni psihice şi în spitalele raionale. Reforma perevede reducerea în jumătate a numărului de pacienţi din spitalele de psihiatrie. În aceste instituţii vor fi internaţi doar pacienţii gravi bolnavi, în timp ce ceilalţi vor fi repartizaţi în spitalele raionale. (…) Stigmatizare, discriminare, condiţii deseori deplorabile de spitalizare şi cazare, există în continuare numeroase bariere în faţa participării la viaţa comunităţii. În Republica Moldova sunt peste 100 de mii de pacienţi cu probleme psihiatrice. Ministerul Sănătății anunță că doar 10% au nevoie de internări în spital, ceea ce înseamnă că numărul de paturi în spitalele psihiatrice trebuie redus substanţial.”
Un alt articol pe discriminare.md ne atenţionează asupra diverselor forme de discriminare şi inechitate practicate şi reproduse în sistemul şcolar din RM: „Peste 350 mii de elevi merg la școală în acest an. Într-o Moldovă europeană, unii își aduc copiii la școală cu mașina, alții nici nu au bani pentru pixuri și caiete. Majoritatea părinţilor nu fac față costurilor mari de pregătire a copiilor pentru şcoală, iar plăţile suplimentare în beneficiul şcolii sunt o povară pentru unele familii. (…) Potrivit unui studiu lansat recent de Centrul de Informare în domeniul Drepturilor Omului în mai multe şcoli din Republica Moldova are loc îndoctrinarea religioasă (creştin-ortodoxă.În jumătate din școlile vizitate părinții au confirmat desfășurarea ritualurilor religioase, lipsa unui acord din partea lor inclusiv pentru înrolarea copiilor la orele de Religie.// Studiul mai arată că școlile din Republica Moldova, în majoritatea cazurilor, nu sunt amenajate pentru nevoile copiilor cu dezabilități şi astfel nu pot oferi acestor copii şansa egală de a se integra în procesul şcolar de bază. (…) Mai mulți părinți romi nu pot achita costul manualelor și rechizitelor școlare pentru a le oferi copiilor oportunitatea de a merge la școală. Circa 50 de mame rome din orașul Otaci sunt puși în fața dilemei de a-și lăsa copiii acasă sau de a împrumuta banii necesari pentru școală.”
Ovidiu Țichindeleanu pe CriticAtac.ro despre situația din Ucraina și necesitatea unui internaționalism regional est-european: ”În actuala redefinire a Ucrainei şi Europei de Est ca zonă de conflict în spaţiul internaţional, cu toată distrugerea profundă de vieţi şi resurse implicată de aceasta, există cei care vor pace şi există cei care mobilizează lumea pentru război. (…) pînă în prezent, pe plan intern, aparatele statului ucrainean au redus, fără drept de apel, revendicările socio-politice ale Maidanului la deziderate cel mult secundare, alegînd să apere în primul rînd integritatea teritorială a statului ce şi-a afirmat independenţa în 1991 şi continuitatea relaţiei cu instituţiile occidentale ale industriei de dezvoltare. După cum a spus un activist al Maidanului: “războiul e folosit pentru a lupta contra acţiunii sociale”. (…) Aşadar, s-au profilat două moduri de internaţionalizare a situaţiei din Ucraina: pe un palier, reducerea la tăcere a revendicărilor sociale prin intrarea în forţă a primatului geopoliticii. Pe alt palier, internaţionalizarea are loc tocmai prin monopolizarea accesului local la spaţiul internaţional, fie prin politici separatiste sau întoarcerea naţionalismelor, fie prin mai clasica reducere a spectrului “alegerii” politice între reprezentanţi ai corporaţiilor occidentale şi reprezentanţi ai oligarhilor locali (corespunzînd situaţiei “pieţei libere” la sfîrşitul tranziţiei: un conflict între monopolurile internaţionale şi cele locale). (…) Un internaţionalism regional e necesar în prezent şi pentru susţinerea eforturilor imediate pentru pace, care nu par a fi o prioritate nici pentru marile puteri, nici pentru aparatele de stat locale. Istoria tranziţiei arată că Europa de Est are nevoie de mai multă putere de rezistenţă împotriva presiunilor exercitate atît dinspre est, cît şi dinspre vest. (…) E necesară susţinerea reţelelor de solidaritate şi a dreptului la liber acces al cetăţenilor la spaţiul internaţional. După cum ştie mai orice imigrant, la periferie ai libertate doar dacă te mişti şi ai voce în spaţiul internaţional. În contextul istoric actual, nu exişti exclusiv într-un spaţiu naţional – decît fie prin privilegiu, fie prin limitare. Internaţionalismul regional ar avea responsabilitatea de a afirma şi defini cadrul autonom al vocilor est-europene în actualul context global şi de a se opune tendinţelor de continuare a politicilor neoliberale ale tranziţiei sub prescripţiile unei periferii sau zone de conflict. Atît în Ucraina, cît şi în ţările vecine, sînt necesare opţiuni alternative, contra dublei tendinţe de monopolizare a etnicităţii şi de occidentalizare neocolonială a guvernărilor.”
Valentina Basiul a făcut, pentru Europa Liberă, un interviu cu Mihail Vexel, autorul unui videoclip antirăzboi intitulat „Femeile s-au săturat să mai nască soldaţi” realizat împreună cu cîteva grupuri de muzicieni ruși și ucraineni. ”Un element important în viziunea regizorului, este televizorul, prin intermediul căruia în Rusia sunt prezentate trunchieri ale realităţii. Iată de ce putem observa televizorul de două ori în clip. În ultimul caz, aparatul este lipit cu bandă adezivă. Mihail Vexel explică de ce a recurs la acest procedeu: „Ceea ce vedem noi la televizor vine în contradicţie cu realitatea. Poate aţi observat că autorul piesei Iuri Bogatenkov stă la final pe un televizor lipit cu bandă adezivă în cruce, la fel ca ferestrele din timpul blocadei Leningradului. Este acel televizor care i-a prezentat iniţial lui Iuri imaginile războiului şi pe care el l-a deconectat ulterior. Pentru mine acest detaliu a fost foarte important să-l accentuez, deoarece eu cred că nu trebuie să ascultăm tot ce ni se spune la posturile naţionale de televiziune, mai ales să credem”.”
Luiza Vasiliu a realizat un reportaj de la Puiești, Vaslui pentru secțiunea Fracking a portalului Casa Jurnalistului. La Puiești, compania americană Chevron a construit o sondă de exploatare a petrolului. ”La Puiești (50km mai la vale), autoritățile locale au fost de la început de partea oamenilor. Consiliul local a votat în două rînduri interzicerea exploatării și a propus organizarea unui referendum de consultare a populației. Doar că în România comunitățile locale nu au vreun cuvînt de zis în exploatarea resurselor naturale – conform legii, ele aparțin statului. Așa că prefectura Vaslui a atacat în contencios hotărîrile consilierilor din Puiești și a obținut anularea lor. Sătenii din Puiești n-au chef să asculte nici de prefectura din Vaslui, nici de Ponta, nici de Băsescu. „Noi toți sîntem împotriva fracturării hidraulice”, declara la sfîrșit de iulie primarul Costel Moraru, „și după cum știți, ne judecăm cu Prefectura, cu Chevron, cu oricine nu ne lasă pămîntul în pace. Sperăm să reușim prin justiție să cîștigăm, să interzicem prin HCL venirea Chevron aici, dar dacă nu se poate, o să ieșim cu toții în stradă. Va fi, se pare, aici un al doilea «front» anti-Chevron, vom lupta și cu jandarmii dacă trebuie.” (…)”
Ivan Krastev în revista bulgară Kultura despre situația din Ucraina, Rusia, Europa și încă alte cîteva lucruri. Acel interviu din urma căruia ieși cu cîteva sugestii de lectură și 2-3 teme de gîndire: ” Случващото се в Украйна, например, не е въображаема, а напълно реална и опасна действителност. – Както всеки град има своите опасни квартали, така и всеки международен ред има своите периферии, които се сриват при криза. Както Титова Югославия можеше да оцелее само в света на Студената война, когато всички велики сили имаха интерес от нейната разкраченост между Изток и Запад, така и постсъветска Украйна успяваше да просъществува само защото Русия приемаше правилата, установили се след края на Студената война. В мига, в който Русия изяви претенция за своя сфера на влияние, Украйна се оказа в криза на държавността. И това, което се случва там, е класически пример за преплитане на минало и бъдеще. Това, че една велика сила слага ръка върху част от територията на съседна страна, е класическа сцена от миналото и мнозина се изкушават да твърдят, че Путин живее в XIX век. Но в същото време формата, в която се осъществява подчиняването на Украйна, е открадната от бъдещето. Няма обявена война, но има хиляди „зелени човечета” в Украйна. Русия официално опровергава присъствието на руски специални части в Крим и седмица по-късно Путин лично награждава бойците от специалните части, които са се отличили при операцията в Крим. Пропагандната война се води по нови правила. Идеята вече не е, че всеки има своята истина. Идеята е, че всичко е истина. И всяка информация е просто хипотеза, която никой няма време да провери. Руската официална медия сериозно обсъжда възможността сваленият от сепаратистите самолет да е пренасял… мъртви тела.”
Regizorul polonez Agnieszka Holland crede că intensa campanie anti-gender, anti-homosexualitate a Bisericii Catolice din Polonia ce are loc ăn ultimii ani reprezintă o încercare a Bisericii de a-și ascunde propriile probleme.
”AH:The Roman Catholic Church invested a lot of effort in launching its „anti-gender” policy as an ideological campaign with which to cover up certain issues. The Church brought this debate into the mainstream and made it incredibly heated, aggressive and dangerous.
LP: Do you think this problem was created artificially?
AH: In its current shape, yes. However, the anxieties and fears stemming from rapid changes in morality and how gender roles function in Western societies are perfectly real, and certainly not fabricated. The difficulty is that by boiling these problems down to an aggressive witch-hunt against particular groups (that is, homosexuals, leftist liberals or feminists), it is impossible to engage in any kind of factual analysis or debate. The radicalization of language leads to an absurd ideological war, which – in my opinion – is now unavoidable. Instead, we need an honest examination of these phenomena, we must explain and discuss them.(…)
LP: Let’s imagine that the dispute had never broken out with such force and caused such strong emotions. How should this discussion be led? What would you say, to a conservative or a strongly Catholic person, that the gender debate should be about?
AH: I would talk to them about the issues I myself perceive as dangers in the blurring of gender roles, the revolutionary changes that ways of performing these roles are currently undergoing: what is the situation for men, and what is the situation for women in view of these issues? What does it mean for the family and procreation? What are the consequences for people’s identities and the possibility of forming fulfilling relationships? How can patchwork or non-heterosexual families function alongside traditional families? This is an incredibly complex and hugely interesting problem that should be analysed by sociologists, philosophers, anthropologists and pedagogues. By being able to understand what is happening around us, we will be able to deal with it better.”
Fabrizio Gatti scrie un articol cutremurător pe Eurozine despre experiența sa ca muncitor ilegal sub acoperire în Puglia, Italia. ”The boss wears a white shirt, black trousers and dusty shoes. He’s from Puglia, but he hardly speaks Italian. To make himself understood, he seeks the assistance of his bodyguard, a Maghrebi who is in charge of keeping everything under control in the fields. „Find out what this guy wants. If he’s looking for work, tell him we don’t need anyone today.” Having addressed the bodyguard in dialect, the boss drives off in his SUV. The Maghrebi speaks perfect Italian. He doesn’t wear any stripes on his sweaty shirt but it’s quite obvious that he’s the caporale, the „gangmaster”. „Are you from Romania?” A grimace is all it takes to convince him. „I can hire you. Tomorrow”, he promises. „Do you have a girlfriend?” „A girlfriend?” „You have to bring me a woman. For the boss. If you bring him one, he’ll put you to work right away. Any girl will do.” He points to a twenty-year-old woman and her companion who are working on a conveyor belt attached to a huge tractor gathering tomatoes. „Those two are Romanians, just like you. She slept with the boss.” „But I’m alone.” „No work for you then.” (…) In order to pass a week undercover amidst the slave labourers, it is necessary to undertake a journey beyond the limits of human imagination. But this is the only way to report on the horrors that the immigrants are forced to endure. They number at least five thousand people, maybe seven thousand. No one has ever carried out a census. They’re all foreigners; all employed as so-called „black workers”: that is, subject to illegal, untaxed and underpaid work scams. They are Romanians with or without work permits, Bulgarians, Poles. And Africans: from Nigeria, Niger, Mali, Burkina Faso, Uganda, Senegal, Sudan and Eritrea. Some entered the country only a few days ago, illegally on small boats. They came from Libya because they knew that in the summer they could find work here. It makes no sense to patrol the coasts if Italian businessmen decide to ignore the law. Down here, they also ignore the Constitution: the first, second and third Articles. As well as the Universal Declaration of Human Rights. To protect their affairs, farmers and landowners have created an army of ruthless gangmasters: Italians, Arabs and eastern Europeans. They lodge their workers in makeshift shacks that even stray dogs avoid: without water or electricity, in disgusting, unhygienic conditions. They make the men work from 6am to 10pm. And they pay them only 15 or 20 euros per day. Complaints are dealt with in the form of beatings with a steel bar. Some workers decided to seek the assistance of the police in Foggia: thanks to the immigration law named after Umberto Bossi and Gianfranco Fini, they were arrested or expelled from Italy because they didn’t have the necessary work permits.”
Istoricul Andrei Portnov împotriva discursului despre cele două Ucraine, una europeană, civilizată, în Vest și una pro-rusă, nostalgică, în Est. ”У квітні цього року, в контексті щоразу гарячішої війни на Донбасі, відомий івано-франківський письменник написав таке: «На нашому далекому сході живе зовсім інший народ. Такий, якого ми, західняки, не можемо ні зрозуміти, ні прийняти, ні – тим більше – вважати за своїх. Гарні байки про соборність легко розсипаються, коли зустрітися з цими людьми віч-на-віч. Бо вони знають своє. І вони зовсім не подібні до нас». (…) Подібні цитати можна було б множити. Їхня головна спільна риса – інтелігентський галицький редукціонізм, тобто, уявлення про те, що Україна може бути успішною, позбувшися невиліковно совєтизованого Донбасу. Такі рецепти – не винахід воєнного часу, але реактуалізація висловлювань, попередня хвиля яких припала на 2010 рік, обрання президентом України Віктора Януковича. Багатьом здавалося, що саме голоси Криму та Донбасу прирекли Україну на правління корумпованого та малоосвіченого вихідця з кримінального світу. Ще один відомий львівський письменник тоді запитував: «навіщо нам така велика держава?», й пафосно заявляв, що він «відпускає Крим і Донбас» в упевненості, що «влада тоді у нас буде винятково демократична» (…) Політична актуальність галицького редукціонізму полягає в тому, що він перекладає головну відповідальність за трагедію Донбасу з місцевих еліт та зовнішньої інтервенції на населення регіону. Розповіді про еталонну Україну, що «колядує», блокують інтелектуальний пошук раціональних формул співіснування різних регіонів. До того ж, редукціонізм по-своєму співзвучний путінській пропаганді, що прагне усьому світові довести, що Україна – це неповноцінна держава, випадковий продукт розпаду СРСР, глибоко розколота країна, проблем якої не вирішити без урахування «легітимних інтересів» Росії. В орієнталізації Донбасу та постулюванні національного редукціонізму ключовим залишається ідеал гомогенності. Цей ідеал прикладається різними авторами до однієї з внутрішньо найрозмаїтіших країн Європи. При чому, розмаїття (наприклад, співіснування в Україні трьох, а не однієї православних церков) розглядається за такою логікою як слабкість й якщо не брак, то нестача суб’єктності. Таким чином, під проєкт сучасної, відкритої, плюралістичної та, якщо завгодно, європейської, України закладається інтелектуальна міна сповільненої дії, яка може детонувати в умовах війни, що триває, та щоразу глибшої економічної кризи. Замість наповнення української суб’єктності новим змістом та пошуку адекватної мови опису різних її частин, інтелектуальний редукціонізм послаблює плюралістичність українського проєкту й підсилює ексклюзивний націоналістичний дискурс, навіть якщо постулює свою до нього опозиційність. ”
Blogul „Lupul Sur”, despre naştere ca ritual de iniţiere în maternităţile din R(SS)M, unde pentru a deveni „femeie”, trebuie să treci toate cercurile dezumanizării. La fel, cum pentru bărbaţi era considerată armata, cu toată greutatea opresiunii legitime şi riturile formale şi informale de îmbărbăţire, prin depersonalizare (PN): „Dacă pentru băieți o asemenea experiență inițiatică era armata, considerându-se că astfel ei devin bărbați, pentru femei rolul de cazarmă soldățească îl îndeplinea maternitatea, personalul medical având comportamentul care în armată poartă numele de dedovshina*. Ca și garnizoana soldățească, maternitatea (cel puțin înainte) era o instituție închisă. Sub pretextul asigurării unui mediu steril, femeia nu putea fi însoțită la naștere sau primi vizitatori după naștere. Era singură cu sistemul, și acolo putea fi abuzată fără martori, cu ușile închise. Pe ușile maternității se putea fără exagerare scrie motto-ul ”ne veri, ne boisea, ne prosi”**, pentru că odată intrată în secția de internare, femeia însărcinată era deumanizată și supusă unei înjosiri ritualice.”
Însemnari de călătorie de la St. Petersburg de V. Eskeneazy: „Cel care vizitează Petersburgul în calitate de turist, timp de cîteva zile, nu poate da verdicte de nici un fel despre oamenii ce se agită pe străzi, printre statuile lui Pușkin, Gogol, Dostoievski, Glinka, Rimsky-Korsakov sau Ceaikovski, despre oamenii unei Rusii condamnată în exterior pentru renașterea unor tendințe imperiale, de expansiune teritorială, astăzi în detrimentul Ucrainei. Născut în estul Europei, nu poți să nu fii sensibil la mesajele culturale, politice, unele directe, altele subliminale, ce plutesc în aer, atunci cînd străbați Moscova sau Sankt Petersburgul. Și să-ți pui întrebări, în ce măsură îi ating, îi afectează mental, și pe localnici.”
LEGĂTURI:
Derridex – indexul termenilor din opera lui Jacques Derrida.
Post/h/um – Jurnal de studii (post)umaniste.
CĂRȚI.
Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței ( Editura Tact, Cluj, 2014), o recenzie în trei părți scrisă de Claudiu Gaiu. ”Avem acum în română manifestul filosofic al materialismului speculativ, ultima versiune, pare-se, a acestei școli filosofice ce se întinde de la Epicur la Engels și de la Lucrețiu la Lenin. În După finitudine, Quentin Meillassoux ia un ton revoluționar și anunță sfârșitul imperialismului logico-lingvistic al filosofiei analitice și dezrobirea ultimelor republici rămase sub dictatura conștiinței impusă în ținuturi mai izolate cultural de partidele fenomenologice.”
Eric Hazan, A People’s History of the French Revolution (Verso, 2014). O istorie ce promite foarte mult și sfîrșește prin a oferi destul de puțin. Filiația asumată explicit cu celebra istorie populară a SUA scrisă de Howard Zinn rămîne doar o pretenție – istoria lui Hazan e totuși o istorie politică convențională a Revoluției Franceze, una la fel de mult centrată pe instituțiile politice și figurile centrale precum Danton, Marat și restul, precum celelalte istorii. Partea populară, cu excepția sanculoților, este mai mult absentă. (V.S.)
FILME.
Camion (2012, regizat de Rafaël Ouellet). Un șofer de camion e implicat într-un accident rutier în urma căruia moare o femeie. Deși nu e vinovat, șoferul intră în depresie și face apel la cei doi feciori ai lui să-l susțină. Aceștia vin împreună în orășelul natal pentru a-i fi alături tatălui. Se dovedește însă că și copiii au probleme lor – unul încă suferă din urma unei relații amoroase nereușite din adolescență, celălalt nu poate construi o relație stabilă. Vremea petrecută împreună cu tatăl lor, încercarea de a-l înțelege pe el, îi ajută pe băieți să se înțeleagă pe sine. Rezultatul e că, această intersecție a trei vieți disfuncționale îi ajută pe toți eroii să-și pună viețile în ordine. Un film minimalist, fără dialoguri pretențioase. (V.S.)
God Loves Uganda (2013, regizat de Roger Ross Williams). Un documentar despre eforturile comunităților protestante conservatoare din SUA de a ”planta” modul lor de a înțelege creștinismul în Uganda și despre rolul prominent al ”luptei cu homosexualitatea” în acest proces. Vedem fenomenul transpunerii unor agende și lupte religioase în alte contexte culturale, despre exportul agendei politice americane în Uganda, despre construcția, prin intermediul efortului financiar și mediatic al comunităților religioase din SUA, a figurii ”homosexualului ca amenințare supremă la adresa moralității”. Vedem și efortul eroic al unor preoți și clerici locali de a lupta contra acestei interpretări a creștinismului ce reduce religia exclusiv la anti-homosexualitate. Un film despre inegalitățile religioase și culturale ale globalizării. (V.S.)
AFIŞ.
Norman Manea, unul dintre cei mai apreciati prozatori şi eseişti români, va avea două întâlniri cu cititorii din Chişinău, pe data de 9 şi 10 octombrie a.c., cu prilejul apariţiei a două noi volume Laptele negru şi Pe contur în seria de autor a Editurii Polirom.
Un alt eveniment, organizat de ICR: „Ianchelevici la Chişinău: întoarcerea acasă a unui mare european”: Marţi, 30 septembrie 2014 – Sâmbătă, 15 noiembrie 2014, Muzeul Naţional de Artă de la Chişinău: „Operele artistului român Idel Ianchelevici (n. 1909 Leova – d.1994, Maisons Laffitte, Franţa) sunt expuse pentru prima oară pe pământurile natale, în Basarabia, în cadrul unei expoziţii care va avea loc în perioada 30 septembrie -15 noiembrie 2014 la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei (MNAM) (…) // Expoziția cuprinde 25 dintre sculpturile lui Ianchelevici şi câteva dintre cele peste 2000 de desene ale sale, sub coordonarea curatorilor Valérie Formery, conservatoarea muzeului Ianchelevici şi Robert Adam, directorul ICR Bruxelles. „Opera sculpturală și grafică a lui Ianchelevici impresionează atât prin calitatea lucrărilor cât și prin numărul acestora. Intensitatea emoției transmise și măiestria realizării tehnice îl înscriu printre sculptorii de seamă ai secolului XX”, crede Formery.”
David Schwartz ne anunţă, pe contul său de facebook, că „LUNI 29 SEPTEMBRIE // ORA 18.30 // Teatrul LUNI de la Green Hours (Calea Victoriei 120) // SE LANSEAZĂ Gazeta De Artă Politică #7 – TEATRUL ISTORIILOR RECENTE, număr coordonat de Marius-Bogdan Tudor și Ionuț Sociu! Cu materiale de Vlad Andrei Gherghiceanu, Ana-Maria Murg, Alexandru Potocean / Veloteque Veloteknicus, Stelian Iuga, Leila Said, Irina Costache, Ovidiu Țichindeleanu, Petru Negura, Diana Dumitru, Mihaela Michailov + bonus, un interviu cu subsemnatul + un desen excelent de Alexandra Horghidan (The Peanut Box). Hai să vă luați un exemplar și să dezbatem împreună!!!”.
IMAGINI.
O galerie de imagini din Aleppo (Siria). Sursa: Spiegel.de
O imagine din revista franceză Marianne, parte a unui dosar despre pericolele modului de muncă/viață sedentar. Sursa: ediția tipărită Marriane (nr. 910, 26 septembrie-2 octombrie 2014).
Imagini din campania #not in my name, în cadrul căreia musulmanii francezi condamnă asasinarea ghidului montan Hervé Gourdel de către o grupare teroristă din Algeria. (sursa: Le Monde, ediția din 27 septembrie 2014).
Corabia sclaviei salariului minim în SUA (sursa: Cagle.com. Autor: Andy Singer.)
Un ciclu de fotografii cu oameni muribunzi şi… proaspăt morţi. Un „memento mori” fotografic, realizat de forograful Walter Schels în clinici din Hamburg şi Berlin. Fotograful îşi propune să ne schimbe înţelegerea faţă de moarte, pe care o evităm, de obicei, şi o eliminăm voluntar din lumea noastră, a celor vii, fără a încerca măcar a înţelege simţămintele celor care sînt pe cale de a o trăi ca pe o iminenţă (PN): „Photographer Walter Schels was terrified of death, so much so he refused to see his mother after she passed away. Upon entering his 70s, Schels finally decided to overcome his fear through a bold, bizarre project – photographing individuals before and directly after their death. The black and white portraits are a clinical confrontation with the the unknown, the proximity of the lens to subject unflinching and slightly macabre. Images are paired with startlingly frank accounts of the deceased right before their passing, each person dealing with the inevitable in their own way.// Schels and his partner Beat Lakotta began approaching potential individuals at hospices in Berlin and Hamburg, surprised to find few people said no. The pair were on constant alert, at times running out in the middle of the night to shoot before the undertaker would come. Though emotionally draining, Schels recognized that the series became an important epitaph to people before they actually died. With family and friends unable to cope with the looming truth, terminally ill patients often feel completely isolated.” “It’s so good you’re doing this”, Schels quoted a dying man to The Guardian, “No one else is listening to me, no one wants to hear or know what it’s really like.”
Sursă imagine de fundal: timpul.md
