ARTICOLE.
„Nu mai puneți în spoturile de felicitare femei blonde, că nu suntem în Suedia, suntem în R. Moldova, unde e încă multă sărăcie și necaz…”, o discuţie moderată de Vasile Botnaru cu Alina Radu („Ziarul de Gardă”) și Ecaterina Mardarovici (Clubul Politic al Femeilor). „Alina Radu: „Să nu vă supărați, resursa de femei e mai bogată: numeric sunt mai multe, cu studii superioare sunt mai multe. Și, când vorbim despre meritocrație, eu chiar am fost acționată în judecată de un deputat care era doar șofer. Deci singura lui profesie și singurele studii au fost cursurile de șoferie. Care meritocrație, oameni buni?! // Haideți să luăm la păduchit listele tuturor partidelor și vedeți ce studii, vedeți câți miniștri cu diplome false am avut, bărbați. Despre ce vorbim? Care ne este frica? Avem femei foarte bine educate, instruite, vocile lor nu vor dăuna niciodată. Și haideți să nu mai privim mai critic o femeie. Dacă un bărbat a ajuns la guvernare sau în Parlament și debitează prostii (…) e bine așa și presa îi arată ca pe niște vedete care au spus ceva haios, pe banul nostru, în Parlamentul făcut pe banul nostru, plătiți din banii noștri. Dacă ar fi spus o femeie, ea nu știu de ce ar fi fost considerată proasta societății.”
Miriam Martin, pe Marxist.com, ne aminteşte că „Ziua Internațională a Femeii a fost instituită inițial nu ca o sărbătoare, ci ca o zi pentru militantism și acțiune. Acum, multe instituții liberale și organizații feministe recunosc Ziua Internațională a Femeii, dar puțini îi recunosc rădăcinile şi semnificația istorică. În acest fel, ei au încercat de fapt să elimine conținutul de clasă al acestei zile de luptă” (trad. PN).
Un reportaj de Valentina Ursu (Radio Europa Liberă) despre sărăcie în R. Moldova. Discuţia cu oamenii de rînd arată o dată în plus decepţia şi neîncrederea lor faţă de elitele politice, ajunse la culme şi care provoacă nostalgii totalitare: „Mai chinuită lume ca la țară… și nimeni nu ne crede. Înainte de alegeri, vine un greder și oleacă îndreaptă drumul numai, ca și cum își face o tânără buzele, mă iertați de cuvânt, și pe urmă nu se mai întoarce nimeni la țăran. Dar lumea e foarte chinuită. Lumea nu are cu ce trăi, nu are ce mânca. Nu că nu are ce, el se chinuie, săracul, are o pasăre, într-adevăr, socoate: „Ei, iaca, el are carne, are…”. Dar el atâta se chinuie, uitați-vă, cum femeia această stă și îngheață, ce îi iese ei? Dar benzina au scumpit-o. Aceasta înseamnă că s-au întors cu fața la țăran? Lumea de atâta nu are încredere în parlamentari, ei stau acolo și se sfădesc, de ar fi un singur partid, acela, într-adevăr, ar face treabă. Dar, dacă sunt mai multe, sunt ca niște câini, printre gard se ceartă.” Valentina Ursu a discutat şi cu Bettina Schorgenhofer și cu Michael Zikeli (ONG de filantropie „Concordia Moldova”, finanţat în principal de donatori publici şi privaţi din Austria). Michael Zikeli: „Noi investim, într-un an, cel puțin, 50 de milioane de lei în combaterea sărăciei. Noi investim banii donatorilor, ca să combatem sărăcia. Dar investesc cu mare bucurie și cu multă dragoste timpul din viața mea personală. În următorii cinci ani, Bettina și cu mine vom fi în Moldova, să ne facem datoria față de cetățenii din țara aceasta. Nu ajunge să spunem: iată că Moldova este săracă, trebuie să facem ceva, lucrurile să se schimbe… Noi facem.”
Un articol de investigaţie revelator şi tulburător deopotrivă despre situaţia copiilor autişti (ca şi cea a altor categorii de copii cu anumite forme de dizabilităţi) în Moldova şi despre rezistenţa societăţii şi a sistemului educaţional de a-i integra, în ciuda unor prevederi legale în acest sens: Copiii cu autism din Moldova, trimişi la Psihiatrie şi condamnaţi la singurătate, de Anastasia Nani (Centrul de Investigaţii Jurnalistice): „Captivi în propria lume, micuţii care suferă de boala însingurării sunt acceptaţi cu greu printre semenii lor. Părinţii acestora sunt nevoiţi să forţeze uşile imaginare ale societăţii, înţepenite în calea lor, pentru a-i integra în grădiniţe şi şcoli. Imaginaţi-vă doar pentru o clipă cum este să fii prizonier într-o lume a tăcerii, lipsită de bucurii şi zâmbete. Auzi, dar nu vorbeşti, deşi ai avea multe de spus. Fără să vrei, manifeşti furie. Te ataşezi de obiecte şi respingi oamenii. Iar pentru că eşti diferit, ceilalţi te văd ca pe o povară. Prin acest calvar trec copiii diagnosticaţi în Moldova cu autism, o boală fără leac. Cifra ar putea părea nesemnificativă – 180 de copii înregistraţi până la mijlocul anului 2013, dintre care 147 sunt din Chişinău, semn că în sate se ştie prea puţin despre această maladie. Alte câteva sute sau poate mii rămân în afara statisticii, fie pentru că părinţii nu au recunoscut simptomele la timp, fie pentru că medicii le-au pus un diagnostic greşit. De multe ori, directorii şcolilor şi grădiniţelor le trântesc uşa în nas, iar statul îi trimite la Psihiatrie şi le dă câte 800 de lei pe lună, bani care ajung doar pentru o zi de lucru cu psihologul. Până acum, autorităţile nu au fondat niciun centru de recuperare pentru micuţii cu autism, aşa că unii părinţi s-au văzut nevoiţi să deschidă propriile instituţii. Asta în timp ce în Vest sunt dezvoltate politici speciale pentru ei, iar cele mai mari companii IT din lume caută să angajeze autişti pentru minţile lor sclipitoare, boala fiind considerată şi un „sindrom al savanţilor“.”
Acum 10 ani în Franța era adoptată legea care interzicea afișarea ostentativă a simbolurilor religioase în instituțiile publice. Saïd Bouamama argumentează că această lege a contribuit, de fapt, la punerea în funcțiune a unui mecanism de producere a rasismului respectabil.
”Ce processus de production d’un bouc-émissaire dérivatif n’est ni nouveau, ni typiquement français. Il n’a pas besoin non plus d’un ” centre machiavélique ” construisant consciemment un scénario idéologique. Il est même, en général, le résultat d’un fonctionnement systémique désignant des populations cibles du fait à la fois des imaginaires hérités de l’histoire et de la place fragilisée de ces populations dans la société. C’est ce que nous appellerons le processus d’ethnicisation de la vie sociale. A la source de ce processus se trouvent les inégalités réelles vécues par les populations issues des ex-colonies. Celles-ci occupent une place dominée sur un marché du travail tendantiellement segmenté ethniquement. Cette place assignée apparaît naturelle et non scandaleuse du fait des images ” coloniales ” qui imprègnent encore profondément les imaginaires collectifs et qui sont en partie intériorisées dans un ” inconscient collectif „.
Despre aceeași lege, Pierre Tevanian spune că aceasta a operat o revoluție conservatoare a conceptului de laicitate ce poate fi exprimată în 4 formule: ”passage d’une conception laïque de la laïcité à une conception religieuse de la laïcité ; passage d’une laïcité libertaire à une laïcitéș sécuritaire ; passage d’une logique démocratique à une logique totalitaire ; passage d’une laïcité égalitaire à une laïcité identitaire. „Quand on rentre dans une mosquée, on doit enlever ses chaussures. De même, quand une élève rentre dans une classe, elle doit enlever son foulard.” C’est ce « de même » qui pose problème, car il construit l’école sur le modèle du lieu de culte et la laïcité sur le modèle de la religion. Cette manière de reproduire la logique religieuse, et de se placer par là-même en concurrence avec les autres religions, s’oppose à la laïcité du début du vingtième siècle, qui fut tout autre chose : l’invention d’une autre logique, la mise en place d’un autre type de règles – des règles dans lesquelles l’interdit vestimentaire n’est pas un point d’honneur. D’un point de vue authentiquement laïque, nous ne devons justement pas faire la même chose avec le voile d’une élève qu’avec nos chaussures dans une mosquée, pour la simple raison que la salle de classe n’est justement pas une mosquée, qu’elle n’est pas un espace religieux mais un espace laïque. Et un espace laïque, c’est un espace pragmatique, c’est-à-dire, dans le cas de l’école, un espace dans lequel les règles sont fondées sur l’activité pédagogique : est permis tout ce qui est compatible avec le travail pédagogique du professeur et de ses élèves, n’est interdit que ce qui fait obstacle à ce travail.”
Istoricul Stephen Kotkin (autor a două cărți excelente, The Magnetic Mountain, despre construcția orașului Magnitogorsk, și Societatea necivilă, despre prăbușirea socialismului în Europa), explică criza ucraineană la CNN: ”So Ukraine is a wreck. Ukraine was destroyed by Ukrainian elites. Every regime in Ukraine since 1991 has ripped off that country. They ripped off everything that wasn’t nailed down and then they ripped off everything that was nailed down. Ukraine gives corruption a bad name. The economy has shrunk. Soviet-era economy is hard to measure because they don’t have real prices, plus there’s exchange rate variation since then, but the Ukrainian economy today is smaller than it was in 1991, by any measure. The economy in Poland is at least twice as big as it was in 1991. So Ukraine is a basket case because of the Ukrainian political class. That’s the first and most important point I would like to make today. Secondly, the E.U. was bluffing. The E.U. has no appetite for additional eastern expansion. They were going towards Ukraine because they felt they had something to do. But the idea that they were going to incorporate Ukraine, give them a path to accession, was a bluff. Moreover, that bluff was taken seriously by the Russians, because the Russians weren’t bluffing. The Russians have interests in Ukraine. That’s not the question. The question is, is the Putin regime defending Russian interests in Ukraine, or is the Putin regime a criminal enterprise that is hurting Russian interests in Ukraine? That’s the question for me. But here’s the fourth point and the final point. Yanukovych won a real election in 2010. He won by half a million votes. He won Crimea by a million votes. So Yanukovych is president of Ukraine because of the votes in Crimea.”
Răzvan Băltăreţu, în Adevărul despre „Edward Snowden, despre ineficienţa şi dimensiunea spionajului american”: „Edward Snowden, omul care a arătat lumii cum este spionată de americani şi britanici, acuză agenţiile de informaţii că sunt ineficiente, în ciuda colectării unei cantităţi imense de date. El a apreciat, într-o depoziţie pentru Parlamentul European, că europenii au creat un bazar al spionajului. (…) „O privire aruncată peste aceste rapoarte ale guvernului SUA este valoroasă. Investigaţiile recente (…) au arătat că programul de supraveghere în masă nu este doar ineficient – au descoperit că n-au oprit niciodată vreun atac terorist -, dar nu are nici bază legală. (….) cel mai mare succes al programului a fost descoperirea unui taximetrist care trimitea 8.500 de dolari din SUA spre Somalia, în 2007“, notează Snowden în depoziţie.”
Consilierul municipal din partea PLDM, Ghenadie Ivașcenco se opune proiectului parcării subterane în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN). Aduce cinci argumente: 1. Mecanismul ales este unul total greșit. 2. Proiectul nu este rentabil din punct de vedere economic.3. Proiectul este pregătit superficial. 4. Nu există clarităţi în privinţa termenilor posibile de construcţie. 5. De ce în cea mai dificilă şi complicată locaţie să începem să învăţăm să facem ceva ce nu am mai făcut până acum?
Analiza e bună, din punct de vedere tehnic. Dar e proastă, din punct de vedere politic. Sunt discutate exclusiv argumentele și condițiile tehnice: cost, rentabilitate etc. Dar nicio vorbă despre excluderea cetățenilor din procesul de decizie asupra rostului în genere a acestui proiect de parcare subterană în cel mai simbolic loc al țării, nimic despre consultațiile publice lipsă ori despre faptul că o chestiune atît de importantă nu a fost scoasă la un referendum local. (V.S.)
Vlada Ciobanu continuă seria cu primarii buni, de data asta e vorba de Hazel McCallion, primarul orașului Mississauga, provincia Ontario, Canada.
CĂRȚI.
Am pornit să citesc Fractures françaises a lui Christophe Guilluy (2010). Un fragment: „L’un des enjeux de ce livre est de révéler les véritables ressorts de la recomposition sociale et démographique des territoires. (…) Le premier objectif de ce livre est de démystifier la présentation caricaturale et officielle des rapports sociaux en France. La description des nouveaux conflits français passe par une remise en cause de la représentation « officielle » mais caricaturale de la société française : celle qui oppose les banlieues aux autres territoires, ou des minorités aux classes moyennes. (…) Les représentations des banlieues, de la classe moyenne et des minorités sont celles qui légitimisent le plus le discours ambiant, celui des médias et de la classe dominante. Ces représentations ont ainsi imposé l’idée d’une société française divisée entre des exclus, essentiellement les minorités qui vivent en banlieue, et la classe moyenne. (…) Cette construction caricaturale permet, c’est l’objectif, d’occulter une question sociale centrale pour l’ensemble des couches populaires, qu’elles habitent en banlieue ou dans la France périurbaine et rurale. Au traditionnel conflit de classes s’est substituée toute une analyse sociétale qui oppose les minorités ethniques à une majorité supposée homogène socialement.”
Biblioteca Digitală a Bucureştilor: o impunătoare şi consistentă bibliotecă digitală, accesibilă gratuit, cu cărţi şi periodice vechi şi mai noi, în limba română dar nu numai: o mană cerească pentru istorici şi alţi interesaţi de istorie, cultură, societate în spaţiul românofon.
FILME.
Narco Cultura (2013, redizat de Shaul Schwarz). Un documentar foarte bun despre șansoanele mexicane (narco-corridos) și gangsterii de acolo…
Spre deosebire de șansonul rusesc, unde cîntecul e doar epataj, în Mexic membrii cartelurilor chiar împușcă și omoară, după care plătesc autori și interpreți să le scrie cîntece care ar elogia faptele lor ”de arme”…
Filmul urmăreăte povestea a doi inăi: un polițist din Juarez, care se confruntă zi de zi cu cartelurile și trebuie să le înfrunte (merge la lucru cu rugăciunea pe buze, iar soția acestuia nu știe dacă se va întoarce sau nu) și un autor hispanofon care trăieste confortabil în suburbiile Los Angeles-ului și scrie texte pentru cei pe care politiștii îi urmăresc… Tare bun. (VS)
Phorpa (1999, regizat de Khyentse Norbu). Istoria a doi tineri călugări budiști tibetani care s-au refugiat într-un templu din India și care au o pasiune: fotbalul. Cei doi țin neapărat să vadă campionatul mondial de fotbal din Franța și sunt suporteri înflăcărați ai echipei cocoșului galic. De ce? Pentru că Franța e unica țară care susține în mod constant Tibetul… Cum nu au televizor în templu, călugării fug pe ascuns nopțile din templu la un local din satul din apropiere. Alungați de acolo, aceștia decid să facă imposibilul – să aducă un televizor pe teritoriul templului. E un film despre prietenie și sport, religie și lumea contemporană (călugării și prelații budiști se arată total dezorientați că nu pricep jocul). E unul dintre filmele care merită privite înaintea oricărui eveniment mare cum e campionatul mondial pentru a aminti că fotbalul nu e doar un vehicul pentru bani enormi ci și un bun ”transportator” de prietenie, solidaritate și încredere. (VS)
Salutăm apariţia Clubului de feminism din Moldova care şi-a demarat activitatea cu discutarea unui film despre sufragiste [militantele pentru dreptul de vot al femeilor în SUA şi Marea Britanie] . De 8 martie, „Participanții și participantele s-au adunat într-un garaj transformat în sală de proiecții și club de dezbateri. Pentru început au privit un film și l-au discutat: Iron Jawed Angels/ Îngerii cu fălci de oțel.” Evenimentul a fost consemnat de Curaj.TV.
Iată şi concluzia unei cronici a filmului (publicată în Journal of American History, 91:3 (2004)), care laudă inventivitatea filmului Iron Jawed Angels (Îngerii cu fălci de oțel), dar îi denunţă anacronismul: „Este oare [acest film] ceea de ce este nevoie pentru a atrage un public nou către istoria femeilor? Într-o epocă în care multe femei tinere rezistă la eticheta de feministă, filmul le invită să se apropie de aceste feministe, care sînt unice, tinere, independente, vibrante sexual și, desigur, atractive din punct punct de vedere fizic. Dar acest accent pus pe frumuseţe si carismă ar deranja cu siguranță sufragistele însele, care ar găsi aceste personaje foarte străine de ce au fost ele de fapt. Această abordare va irita de asemenea istoricii gender care au lucrat din greu pentru a defini sufragistele în calitate de actori politici demni de luat în seamă și de a le integra în discursul istoric american. Privit cu un ochi critic, Iron Jawed Angels ar putea fi util şi pentru a instrui studenții cu privire la istorie și la cultura populară, la Hollywood-ul și interpretarea istorică. Totodată, acesta ne forțează să ne confruntăm încă o dată cu feminismul și revendicările sale. Filmul poate, de asemenea, genera o reflecție necesară faţă de modalitățile în care istoricii se pot face vinovaţi de construirea personajelor istorice pe care aceştia doresc să le vadă, prin ignorarea problemelor de rasă sau respingînd eșecurile personale ale subiecților. Provocarea rămâne, totuşi, de a trezi interesul faţă de istoria femeilor și ne mai învață despre ceea ce credem că au fost sufragistele, mai degrabă decât ceea ce ne dorim ele să fie.” (fragment tradus de PN.)
TEATRU.
”Little Friday”, după Katalin Thuroczy, în regia lui Veaceslav Sambriș la Teatrul Studio Master Class, Academia de Arte (AMTAP). Machiaj, costume: Emilian Crețu. Coordonatorul artistic al cursului: Vlad Ciobanu, şeful Catedrei de Actorie. E un spectacol care ne introduce în sufrageria unei case (decorul realizat cu mult gust), într-un secol 20 difuz, într-un oraş incert din Europa de est, în care se perindă destul de agitat personaje, în primul act preponderent feminine. În sufragerie, are loc o întîlnire a mai multor femei, de vîrste diverse, ca într-un film de Almodovar, care îşi împărtăşesc decepţiile şi neîncrederea faţă de bărbaţi, „nişte curvari incorigibili”. În primul act, singurul personaj masculin pare a fi televizorul (jucat de un actor-bărbat, regizat în mod ingenios), incarnare a bărbatului „perfect”, cel puţin potrivit proiecţiei unor fantasme feminine, cultivate de filmele şi serialele TV. Apariţiile masculine din celelalte două acte nu fac decît să confirme percepţia „bărbat-curvar”, chiar şi cei vîrstnici fiind preocupaţi în mod exclusiv de seducţia, pe mai multe „fronturi”, a femeilor prezente. Între timp, personajele feminine îşi compensează pasivitatea, în acest joc inegal de seducţie, prin bîrfe şi multă emoţie. O comedie bine montată şi excelent jucată de studenţii de la AMTAP. ”Little Friday” e un spectacol de văzut, în acest teatru al Academiei de arte, devenit un teatru de referinţă. (PN)
Sursă fotografie (un grup de „sufragiste” pichetînd Casa albă): en.wikipedia.org
